Aleksandr Iakovlev (1923- 2005) a fost principalul arhitect al strategiilor gorbacioviste cunoscute sub numele de perestroika şi glasnost.

A simbolizat despărţirea de vraja utopiei bolşevice, curajul rupturii cu o doctrină pe care cândva o îmbrăţişase cu entuziasm. A fost vorba de recucerirea autonomiei gândirii, de divorţul lipsit de orice echivoc de o viziune totalitară despre politică, economie şi cultura. L-aş compara, ca îndrăzneală a spiritului, cu un Milovan Djilas.

În ultimul deceniu şi mai bine de dinaintea stingerii sale din viaţă, Iakovlev a îndeplinit importanta funcţie de preşedinte al Comisiei prezidenţiale pentru reabilitarea victimelor represiunii politice. Am citit cele mai multe dintre lucrările sale din anii liberalizării sistemului sovietic şi am scris despre cărţile sale articole analitice, uneori, destul de critice. Nu am negat însă faptul că Iakovlev s-a despărţit cu sinceritate de un sistem în care a crezut cândva orbeşte.

Aleksandr Iakovlev s-a născut într- o familie de ţărani, a luptat şi a fost grav rănit în Al Doilea Război Mondial şi a îmbrăţişat cu ardoare mitologia stalinistă. A crezut în lider, în partid, în ficţiunile propagandistice codificate în "Cursul Scurt de Istorie al P.C. (b) al URSS" şi în "Scurta biografie" a lui Stalin. A studiat la Şcoala Superioară de Partid şi a devenit un ideolog obedient.

Şocul vieţii lui Iakovlev, ca şi al lui Gorbaciov, a fost "Raportul Secret" prezentat de Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956. Mitul lui Stalin a fost demolat peste noapte prin revelaţiile din acel discurs dinamitard. Se intrase în era revizuirilor devastatoare, a mărturisirilor, a reîntoarcerii victimelor, a ereziilor. Iakovlev a urcat în continuare în aparat, a regretat eliminarea lui Hruşciov în octombrie 1964, iar în 1972 a publicat, sub Brejnev, o serie de articole opuse şovinismului şi a