Am auzit de-atâtea ori în ultimul an că Victor Ponta minte şi iar minte, încât multă vreme mi-am imaginat cât ar trebui să-i crească nasul dacă n-ar fi premierul ţărişoarei noastre, ci personajul unei faimoase povestiri pentru copii. Aş zice că, dintre toţi politicienii români răsăriţi după ’90, porecla de Pinocchio i se potriveşte cel mai bine. Mai bine decât diagnosticul de “mitoman” pe care i-l atribuia, deunăzi, Traian Băsescu. Pentru că mitomania e mai degrabă o boală, iar orice bolnav are o scuză.
În cazul dlui Ponta, e mai mult decât atât. Căci vorbele sale, recitate histrionic în faţa camerelor de filmat, se bat adesea cap în cap. Şi-atunci e greu să-ţi dai seama când minte şi când spune adevărul. Un exemplu – Roşia Montană – este definitoriu. Primul ministru ne anunţă că susţine proiectul, în vreme ce deputatul cu acelaşi nume ne asigură că va vota împotrivă.
Mai recent – în chestiunea DNA – dl Ponta se contrazice succesiv. Prima dată, îi atacă pe “procurorii băsişti” care fac “dosare politice”. Urmează reacţiile dezaprobatoare ale preşedinţiei, presei, ambasadelor, ba chiar ale lui Crin Antonescu şi Ion Iliescu. Omul bate în retragere şi declară că-i pare rău că s-a pronunţat. Nu trec nici câteva zile că, surpriză, iese din nou şi ne anunţă că-şi menţine afirmaţiile iniţiale!
Ceea ce poate trece drept un sofism hazliu, ca-n bancul cu rabinul care dă dreptate amândurora, este de fapt o manifestare a dedublării. Conştient sau nu, dl Ponta duce pe culmile rafinamentului această artă de-a juca simultan în mai multe roluri. Uneori, am senzaţia că-şi dă replica în oglindă, ca într-un fel de “one man show”. Tipul acesta de comportament, psihanalizabil până la un punct, nu e singular. Dar spre deosebire de înaintaşii săi, care una spuneau şi alta făceau, actualul premier spune şi face când aşa, când pe dos.
Avatarurile dl
