Nobelul pentru fizică din 2013 a făcut o reverență dinaintea părții strălucitoare a condiției umane.

Acum peste 2.300 de ani, vorbind despre me­ta­fi­zică, Aristotel spunea: „toate științele sunt mai fo­lositoare decât ea; dar mai bună și mai fru­moasă nu-i niciuna“. Mi-am reamintit această spusă aflând că Premiul Nobel pentru Fizică a fost acordat, acum o saptămână, lui Peter Higgs și lui François Englert pentru teoria lor care a pre­văzut acum câteva decenii „bosonul Higgs“, teorie în fine confirmată experimental la la­bo­ratorul CERN de lângă Geneva. Teoria e cu ade­vărat „metafizică“, iar confirmarea ei – im­pre­sio­nantă: se consideră că după o foarte mică frac­ți­u­ne de secundă de la Big Bang, Universul era ex­tra­ordinar de mic, imens de fierbinte și imens de dens. Dacă particula (sau câmpul) Higgs nu ar fi existat, masa ar fi fost inexistentă și Uni­ver­sul întreg ar fi rămas etern un fel de bulă de lu­mină (format numai din fotoni). Bineînțeles că n-ar mai fi existat nici atomii, nici Galaxia, nici Soa­rele, nici Pământul, nici omul. Nu s-a întâm­plat așa și explicația celor doi fizicieni laureați a fost tocmai prezența acestei particule – numită de presă „particula lui Dumnezeu“ – care, in­teracționând cu fotonii, a produs particulele gre­le. Pentru a testa teoria, soluția era refacerea con­dițiilor de la începuturile Universului. Aceas­ta s-a realizat cu ajutorul lui LHC (Large Hadron Collider) – un gigantic accelerator de particule de la CERN, adică un dispozitiv care, făcând ca par­ticule subatomice să se ciocnească între ele cu energii uriașe (după ce au fost accelerate la vi­teze extrem de apropiate de viteza luminii), a pu­tut recrea în mic condițiile de temperatură și pre­siune gigantice în care se afla Universul ime­diat după Big Bang. LHC e un inel tubular cu o cir­cumferință de 27 km și se află la 100 m sub munții Elveției; la el au l