Hai s-o luăm și pe partea ailaltă. Ne jelim toată ziulica (parc-am fi babe), de dimineața pînă-n miez de noapte (parc-am fi televiziuni de știri). Am învățat, ne-am obișnuit, ne place să ne jelim. Sîntem aidoma suferinzilor care își rîcîie rănile sîngerînde, ca pacienții ce-și mestecă voluptuos depresia. Înaintea oinei, văicăreala este sportul nostru național. Motive ni se dau, slavă Domnului, zi de zi. Da’ cîștigăm ceva tot scociorîndu-ne ofurile, vărsîndu-ne public nemulțumirile, cu rost sau fără rost? Mai mult ne amărîm, amplificînd amăreala generală. Că ca la noi la nimenea, că ăștia-s toți o apă și-un pămînt, că sîntem la coada Europii, că, ce mai, se duce dracului giudețul. De la noul Cod Rutier la starea vremii, de la micile cutremure la scumpirea gigacaloriei, toate ne dau frisoane și prilej de lamentație. Am uitat să ne mai bucurăm. În caz că, totuși, ne-ar veni, ni-i jenă s-o arătăm. Mai bine rămînem posomorîți, posaci, în rînd cu lumea. Negura din jur a pogorît vălul întunecat al melancoliei pînă și asupra unor naturi solare, spirite olimpiene ce cultivau, altădată, o ironie constructivă, un tonic relativism. Păi, se poate? Nu te știam așa, băi, Pleșule! Decît să ne lăsăm otrăviți de “atmosfera toxică” și peisajul “cianurat”, mai bine închidem frumușel tembelizorul și recitim: “Așa e că pînă acum nu stăm nici bine, nici rău, adică nici așa, nici altminteri?” (I.L. Caragiale). Apare săptămînal în Dilema veche, tot în pagina 3 fix, colțul din dreapta sus. Just! Am zis!
Mai zicem, tot așa, că nu-i înțelegem pe mulți compatrioți, bucuroși de necalificarea la Mondiale. Asta nu se cheamă “euforia dezastrului” – un concept înalt, inspirat inventat tot de dl Pleșu. E pur și simplu “sentimentul românesc al urii de sine” – un titlu, la fel de inspirat, al dlui Luca Pițu. Avem o echipă subțirică bine. Pițurcă e ăla care e – ciufut, chitros și limitat. O c
