Olanda ne-a trimis la Baraj
Da. Trebuie să mulţumim Olandei. Fără aportul ei din ultimele două meciuri, 8-1 cu Ungaria acasă şi 2-0 la Istanbul cu Turcia, trupeţii lui Piţurcă nu vedeau Barajul. Este pentru a doua oară, din 2001, când România joacă un meci de baraj de calificare pentru un turneu final de campionat mondial, unde nu am mai fost din 1998.
Am câştigat cu Estonia. Ceva absolut normal, ţinând cont de valoarea fotbalului şi a naţionalei Estoniei. Dar, tot normal, până la deschiderea scorului, am văzut o echipă a României mediocră, care nu a tras un şut pe spaţiul porţii, iar între minutele 20-22 a fost sub stare de asediu în propriul care. Nici după ce am deschis scorul (olandezii ne-au arătat direcţia încă din minutul 8 la Istanbul) nu am jucat convingător. Este inexplicabil. Să ai uriaşul avantaj de a fi calificat şi la scorul de 0-0, să conduci pe tabela de marcaj şi să joci modest în continuare în faţa unei echipe foarte slabe, nu mai ţine de psihicul jucătorilor, de eventuala presiune existentă. Ţine de valoarea modestă a jucătorilor selecţionaţi. Că nu prea există bază de selecţie – dar oricum nu avem informaţii ca Victor Piţurcă şi locotenenţii săi să se fi deplasat prin ţară să vadă cine ar fi apt de naţională – se ştie, dar totuşi să insisti mereu pe Bogdan Stancu, Grozav, Torje şi alţii ieşiţi din formă nu ni se pare normal. Semisuccesul calificării la baraj NU se datorează jucătorilor antrenaţi de Piţurcă, ci faptului că ne-a ajutat enorm Olanda, faptului că am prins la Istanbul o Turcie în plină criză şi că Ungaria a fost de o mediocritate feroce. Dacă vom trece calificarea la baraj la capitolul realizări, atunci vom continua să ne minţim singuri. Şi nu credem că minţindu-ne vom avea vreo şansă la baraj în faţa Croaţiei, Portugaliei sau Suediei. Şi nici cu Grecia nu ne-ar fi uşor.
Din „gândirea” lui Piţurcă
Şi de ce ne e
