„Tu îmi ascunzi adevărul; Nu mă iubeşti şi mă doare” (Cătălina Orşivschi)

Trebuie să recunoaştem ceva simplu şi clar, întotdeauna jumătatea goală a paharului se află în partea de sus. Păi atunci de ce ne mai miră existenţa unor categorii de cetăţeni care fac confuzie între portofel şi portofoliu? Cel mult să ne bucurăm că în armata română de dinainte de ‘90 gradele militare se opreau la un anumit nivel; dacă fiii generalilor fac ceea ce fac, cum ar fi stat lucrurile în cazul în care în armată şi alte instituţii cu caracter militar ar fi fost şi mareşali? Vremurile noi nu au putut schimba oamenii vechi, dar păstrându-i în frunte le-au scos la iveală păcatele. Ar mai fi şi năravul de plimbăreaţă al capitalei, Roma, Istanbul, Paris, Viena, Berlin, Moscova şi... altele. Celor care au schimbat cu uşurinţă cămăşile interbelice cu cea roşie de după nu le-a venit greu, direct sau prin urmaşii legitimi (poate şi nu tocmai), să o schimbe şi pe aceasta cu cele multicolore ale prezentului. Istoria nu se repetă, doar că la condiţii similare corespund consecinţe similare. Până una-alta trebuie să avem încredere în cuvintele politicienilor şi mai ales să aşteptăm, să aşteptaţi, să aştepte, până se cufundă totul în uitare. Degeaba plângem, lacrimile nu vor putea spăla praful primit în ochi de-a lungul timpului. Patria din suflet poate suferi influenţe, rareori altfel decât negative, dacă cea de pe hartă se tot împarte şi se reduce până la a deveni o mahala sau dacă se extinde până când nu mai aparţine subiectului. O patrie nouă în care să te simţi acasă este greu de primit, dar să o pierzi pe cea pe care o ai nu este imposibil. Iar dacă o pierzi la nivel de popor e o mare problemă. Şi atunci se vor considera vinovaţi votanţii? Adică diluarea răspunderii până la cei care nu mai pot răspunde? Sau crede cineva că noi nu mai avem persoane care, aflate la o expoziţie de pictu