Celor ce cu adevărat le pasă de valorile îndeobște numite “de dreapta” le este cunoscut îndemnul de a clădi pe stâncă și nu pe nisip. Căci mare este căderea casei ridicate pe nisip, în timp casa ridicată pe stâncă dăinuie dincolo de toate ploile, vânturile și vârtejurile ce o pot izbi în ceasurile rele din istorie.

Având în minte acest străvechi îndemn, aș vrea să fac în cele ce urmează câteva considerații privind așa-zisa unificare a dreptei și poziționarea pe care cred că Noua Republică s-ar cuveni să o ia față de această posibilă evoluție în politica românească.

În primul rând, să plecăm de la evidențele primare privind situația “dreptei politice” în România la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului al XXI-lea.

Prima evidență este că partidele istorice care au reprezentat dreapta în România secolului XX și-au dat obștescul sfârșit atât ca proiecte politice cât și ca organizații demne de acțiune politică coerentă. Situația PNȚ-CD este clară și, dincolo de nostalgiile unor seniori demni de tot respectul sau de combinațiile unor purtători de ștampile pe care scrie PNȚ-CD, nu există niciun temei serios pentru a presupune că vom asista vreodată la minunea învierii acestui partid care și-a binemeritat un loc în cărțile de istorie a secolului XX.

În ceea ce privește PNL, după tot ce s-a întâmplat în ultimii ani cred că se poate concluziona că acest partid e mort ca idee politică. Rămâne de văzut dacă după ieșirea din USL, PNL, care va plăti cu vârf și îndesat pasivele acestei guvernări și nu are nici pe departe rețele teritoriale comparabile cu cele ale PSD, va reuși să supraviețuiască şi să fie capabil de performanță electorală.

Personal cred că PNL nu va supraviețui ca structură politică actualei generații de lideri și că grupurile de interese mascate sub firma acestui partid vor căuta o altă obediență