În secolul al VI-lea, Boethius a scris "Consolarea filozofiei" în închisoare, aşteptînd procesul la sfîrşitul căruia va fi ucis în torturi groaznice. Sursa: CODRIN PRISECARU

Din cîte ştim, nu îşi făcea mari iluzii cu privire la finalul procesului. Aşadar, aşteptînd moartea, a început să converseze cu Filozofia care i-a apărut odată cu zorii unei zile, după o noapte de lamentaţie, în care bietul om şi-a plîns soarta expunîndu-şi, în van, nevinovăţia. Cît plîngea în versuri, alături îi erau Muzele. Cînd a apărut Filozofia, Muzele au fost alungate odată cu întunericul.

În celula sa, Boethius a discutat cu Filozofia o grămadă de lucruri care îl făceau să fie disperat: problema răului care învinge, uneori, binele, problema predestinării şi problema pedepsirii vinovaţilor, problema raportului dintre virtute şi viciu, a liberului arbitru, dar şi a cunoaşterii şi a ignoranţei. Astfel, Filozofia i-a oferit consolare în cel mai greu moment al vieţii sale, pentru că Filozofia nu trădează niciodată pe cei care îi sînt aproape.

Cartea lui Boethius este socotită un fel de piatră de hotar în istoria culturii europene: cronologic, cu ea se închide perioada clasicismului antic şi începe vremea Evului Mediu, iar ideatic este cea mai frumoasă şi spectaculoasă primă întîlnire a platonismului cu creştinismul. Ar trebui să ştiţi, de pildă, că unul dintre cei mai buni experţi din Europa în receptarea "Consolării filozofiei" în primele secole medievale este Adrian Papahagi, la care vă uitaţi, cred, ca la un politician printre alţii, îl preţăluiţi în voturi şi prezenţe tv, îi daţi note pe scara scandalului fără să ştiţi ce valoare academică zace în el. Şi Boethius a fost un politician cu înzestrări filozoficeşti. A avut chiar funcţii, cum am spune astăzi. Pînă la urmă, politica l-a dus la moarte, iar filozofia l-a consolat.

O mie cinci sute de ani după Boethius, eseistul