Alice Munro, scriitoarea canadiană în vârstă de 82 de ani care a câştigat premiul Nobel pentru literatură anul acesta, a scis în antologia din 1996 „Selected Stories” care este, în viziunea ei, secretul unei poveşti bune.
„O poveste nu este un drum pe care mergi.. Este, mai degrabă, ca o casă. Intri înăuntru, stai o vreme, plimbându-te înainte şi înapoi, stabilindu-te unde îţi place şi descoperind cum interacţionează camerele şi coridoarele între ele, cum lumea exterioară este alterată din spatele acestor ferestre. Iar tu, vizitatorul, cititorul, eşti, de asemenea, modificat, stând în acest spaţiu închis, indiferent dacă e amplu şi uşor de parcurs sau întortocheat şi mobilat opulent. Poţi să revii din nou, iar casa şi povestea conţin mai multe decât ai văzut ultima oară. Are şi simţul că a fost construită din propria-i necesitate, nu doar ca să te adăpostească sau să te ispitească”, scrie autoarea considerată „suverana artei nuvele contemporane“ şi supranumită „Cehov al Canadei rurale“.
Într-un interviu din 1994 pentru Paris Review, Alice Munro oferă o altă perspectivă asupra noţiunii că experienţa de a citi o poveste este într-o continuă evoluţie, observând că acelaşi lucru se poate aplica şi experienţei de e scrie. Ea a afirmat că, mereu când începe să scrie o poveste, nu cunoaşte evoluţia acţiunii, ceea ce, în opinia ei, este normal.
„Orice poveste care se va dovedi a fi bună de obicei se schimbă”, a declarat Munro.
