Când cuvântul guvernanţilor coboară asupra noastră ca Duhul Sfânt (nu sub formă de porumbel, că asta se întâmplă aproape zilnic), revelaţia este puternică şi învăţăturile binefăcătoare. Aflat în inspecţie la hipnoza colectivă din capitala Moldovei, însuşi premierul Ponta s-a simţit dator cu o umilinţă în faţa poporului: “Nu mă pun niciodată în faţă la moaşte, problema României este că uneori e mai mare coada celor care se bagă în faţă decât a celor care stau la coadă”.

Măreaţă rostire, meşter cuvântătorul. Obiceiul românesc al săriturii peste rând a apărut odată cu etnogeneza şi e, într-adevăr, mai trainic decât uitaţii căluşari. Dus la perfecţiune în timpul Patriarhului de la Scorniceşti, când fiecare pândea neatenţia celorlalţi pentru a-şi plasa plasa goală măcar un loc mai în faţă, ritualul cunoaşte un puternic reviriment la promoţiile din hypermarketuri şi socializările cu sfinţii.

Dacă auzi un adevăr din gura lui Victor Ponta te simţi ca un amerindian iluminat brusc de un conchistador cu icoana în loc de suliţă în coaste. Absolut stupefiant este că orice referire la iuda băsistă care s-a plasat ilegitim în prim-plan a fost evitată în context. Asta da minune dumnezeiască, slavă harului Sfintei Parascheva! Da, problema României a fost dintotdeauna băgatul în faţă al celor fără chemare acolo. Cine nu e dispus să calce pe picioare, să dea la gioale şi să argumenteze cu cotul în figură nu prea are ce căuta la împărţirea sfintei cuminecături a Puterii. Politica este pentru luptători şi acolo e mai bine să fii călugăr shaolin decât predicator creştin. Răsucirea celuilalt obraz o fi metaforă frumoasă, dar e absolut păguboasă; e de preferat întorsul directei în nas şi al ghiontului nepermis de regulament.

Trebuie să spun că de mult nu am mai reuşit să fiu de acord cu Ponta ca acum; asta privind şi la mulţimea apostolilor de partid înmulţiţi până la