Îmi propusesem să scriu pentru săptămîna asta un comentariu de carte, un text pe care îl amîn de mai mult de o jumătate de an. Despre unul dintre cele mai frumoase romane evazionist-estetizante apărute la noi în ultima vreme. S-a ivit însă un nou motiv de amînare, aşa că încă mai zăbovesc în sfera unor prozaice – deşi, poate, necesare – reflecţii asupra climatului ideologic al lumii noastre culturale actuale. Seria de articole despre „anticomunismul românesc post factum“ avea nevoie de un epilog, de nişte clarificări şi delimitări suplimentare. Cerute şi de reacţiile (sau, mai bine zis, de indignările) din presă suscitate de opiniile mele prea puţin ortodoxe în materie de religie a anticomunismului. Reacţii pe care, de altfel, le anticipam – nici nu era foarte greu: atitudinile unei bune părţi a intelectualilor noştri publici au devenit previzibile, aproape că s-au transformat în tropisme.

Îmi menţin afirmaţiile Chemată în faţa unui tribunal din care fac parte domnii Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu şi Andrei Pleşu, nu-mi voi face mea culpa; nu aş avea de ce. Îmi menţin, deci, afirmaţiile (auto)incriminante, fără a da cîtuşi de puţin înapoi. Direct sau indirect (după caz), mi se aduce acuza că minimalizez, prin cele scrise, crimele comunismului, că introduc prea multe şi deloc inocente nuanţe. A iritat mai cu seamă, mi se pare, deturnarea sintagmei lui Jean Sévillia, aceea de „terorism intelectual“, dinspre critica stîngii intelectuale occidentale de după 1945 la – horribile dictu! – o punere în chestiune a gîndirii „de dreapta“ din România ultimelor două decenii şi jumătate – mai precis, a fundamentelor discursului anticomunist. Ceea ce propuneam, de fapt, nu era altceva decît adoptarea unei atitudini mai relaxate atunci cînd discutăm despre „moştenirea comunismului“, depăşirea unei dihotomii procustiene: comunism versus anticomunism. Păcatul meu s