Sunt deja destui ani de când Cristi Juncu face parte din linia întâi a regizorilor ce promovează cu asiduitate literatura dramatică de ultimă oră în repertoriul teatral românesc.
Fără a refuza categoric, cu atât mai puţin prin pronunciamente belicoase, înscenarea textului clasic (relativ recentul spectacol cu Şcoala nevestelor de la Compania “Liviu Rebreanu” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş e o dovadă în acest sens), fără prea multe declaraţii, interviuri, exerciţii de retorică şi altele asemenea, taciturnul Cristi Juncu se află în posesia unui program teatral propriu care riguros, atent, perseverent pus în practică l-a făcut să deţină un loc fruntaş, dacă nu cumva chiar locul întâi în plutonul acelor directori de scenă de vârstă de acum medie cărora le datorăm aerul proaspăt din teatrul românesc.
Juncu nu e un om de imagine, nu vrea sau nu ştie să îşi orchestreze campanii publicitare. Nu îi place să se plaseze în lumea reflectoarelor. Poate de aceea a avut parte şi de nedreptăţi flagrante aşa cum au fost cele ce i s-au făcut la începutul carierei lui la Târgu Mureş sau la Oradea. Nu are fani, nu ştiu să aibă în dotare critici cărora să le dicteze cronici ori care îi laudă necondiţionat orice spectacol. Nu ştiu să cultive prieteniile interesate cu condeierii, nu şi-a făcut un obicei de a-i flata când îl laudă şi de a-i pune la zid când îl critică.
De fapt, Cristi Juncu tace şi face. Şi face nu doar din ipostaza lui esenţială de director de scenă, ci şi din aceea de remarcabil, de excelent traducător. Multe dintre spectacolele montate de el au la bază texte găsite şi tălmăcite în româneşte de el tot însuşi, tot la fel cum numeroase dintre spectacolele înscenate de un coleg de generaţie de-al lui, Vlad Massaci, i-au confirmat calităţile, aş zice chiar vocaţia de traducător.
Nu sunt un admirator necondiţionat al spectacolelor puse în scenă de
