Zilele trecute, o conferinţă de presă susţinută de muzicianul american Coolio mi-a demonstrat încă o dată faptul că pe meleagurile noastre totul e cu curu-n sus. Politeţea, bunul simţ şi civilizaţia au dispărut aproape complet din peisaj, lăsând locul unei societăţi în care anormalul a devenit normal. Desigur, Coolio nu se mai poate lăuda cu succesul pe care l-a avut odinioară. Şi totuşi, este posesorul unui premiu Grammy, printre altele. Omul a oferit la Timişoara o lecţie de bun simţ şi civilizaţie. A răspuns cu multă răbdare şi modestie întrebărilor ziariştilor, timp de mai bine de o oră. Şi la acele întrebări care nu i-au fost pe plac. A glumit, a intrat în vorbă cu ziariştii, a fost „aşa cum trebuie“.

Evident, nu e singurul, fiindcă marea majoritate a artiştilor care vin „de dincolo“ sunt dezinhibaţi, cu scaun la cap, oameni care emană civilizaţie, indiferent de convingerile politice sau alte asemenea amănunte. Revenind acasă, absolut nesurprinzător, relaţia dintre artişti/muzicieni şi ziarişti scârţâie. Fiindcă trăim într-un spaţiu geografic unde oamenii urlă unii la alţii, în care fiecare îşi susţine un punct de vedere fără a-l asculta pe celălalt, unde orgoliile sunt până la cer. O bună parte a muzicienilor autohtoni sunt contaminaţi cu virusul ăsta de „nu-mi pasă“ de pe la noi. Noţiunea de cei şapte ani de acasă a dispărut complet din vocabular.

Drept urmare, dai tot mai des peste muzicieni, ziarişti sau organizatori de evenimente care au impresia că au inventat ei gaura de la macaroană. E drept, în zilele noastre există tot mai puţini ziarişti adevăraţi. La fel stăm şi cu muzicienii şi indivizii care şi-au tras câte o firmă de „event – planning“. Dincolo de toate, ar fi frumos ca măcar în această relaţie între categoriile astea să rămână o fărâmă de bun simţ. Astfel încât să nu te mai miri atunci când cineva „de afară“ e politicos şi s