O imagine de o secundă mi-a deșteptat amintirea unui gînd neîmplinit. Ieri, în tramvaiul 5, o femeie tînără ședea pe scaun ținîndu-și în brațe copilul, nu mai mare de trei ani, dormind.
Felul în care mama privea pierdut prin geamul murdar al tramvaiului și își ținea în brațe pruncul, dar și somnul copilului lipit de mamă-sa mi-au amintit că asist, de fapt, în mizeria tramvaiului, la o scenă aproape mistică.
Cu ani în urmă, mă gîndisem să scriu o carte despre felul în care relația dintre Sfînta Fecioară și Prunc este redată în pictura lumii. Ca linie generală de evoluție, aveam intuiția că, în timp, caracterul sacru și supra-natural al Pruncului este înlocuit de naturalețea copilăriei așa cum o știm, iar privirea și atitudinea Fecioarei abandonează sentimentul datoriei împlinite, respectul aproape prosternat și minunarea în fața hierofaniei, pentru a deveni drăgăstoasă în sens matern, tandră și protectivă.
Povara vulnerabilității trece de la Fecioară la Prunc, iar reponsabilitatea protecției de la Prunc la Fecioară. Mirosul de mir dispare încet-încet din picturi și apare mirosul de piele de copil, de sîn alăptînd, de scutec. Fecioara nu mai execută, luminată, o mare misiune, ci pur și simplu își iubește copilul născut, iar Pruncul nu mai dă directive lumii din stadiul neonatologic, ci e un copil - cu ceva special în el, dar copil.
Spre modernitate, cam prin secolul al XVIII-lea, Fecioara și Pruncul au devenit o temă cu totul secundară pentru artiști – Watteau și Mengs încă mai erau interesați, dar după ei, gata! Dacă în vremea Renașterii nu cred că a existat un artist important care să nu abordeze tema, începînd cu maeștrii secolului al XIX-lea e foarte greu să mai găsești o asemenea lucrare în portofoliul vreunui dintre cei mari. Putem considera că istoria ilustrării artistice a Fecioarei și a Pruncului s-a încheiat.
Conversia relației teolog
