Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată. Definiţia, în trecut tradiţională şi, întrucâtva, livrescă, este în prezent normativă, fiind conţinutul art. 1164 din Codul civil român. Vechii jurisconsulţi români spuneau obligatio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvende rei secundum nostrae civitatis jura (obligaţia este legătura de drept în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânşi să plătim un lucru, după dreptul cetăţii noastre). La o analiză comparativă sumară a celor două definiţii, ne atrag atenţia atât similitudinea lor, cât şi - mai ales - repetarea noţiunii de "legătură de drept", care este traducerea fidelă a sintagmei juris vinculum.
Etimologic, vinculum înseamnă atât legătură, cât şi lanţ. A te obliga, a te lega juridic, însemna, la origine, a te înlănţui. Lanţul (vinculum) nu este ceva care să te oprească din mişcare (aşa cum ar fi, spre exemplu, un laţ), ci o ratasare la un punct fix care îţi permite mişcarea doar în perimetrul strict limitat de lungimea lanţului. Legătura juridică, la fel ca şi lanţul fizic, subordonează mişcarea debitorului scopului legăturii juridice : plata sau răspunderea pentru neplată. Desigur, legătura juridică este creată pentru că debitorul urmăreşte un emolument (fiind expresia voinţei sale libere sau consecinţa unei nevoi : debitorul vrea să se oblige sau este nevoit să se oblige) sau pentru că debitorul a cauzat un prejudiciu altuia. Dar, a te obliga înseamnă a te înscrie într-o reţea matriceală de raporturi juridice construită pentru a-ţi ordona comportamentul. De altfel, omisiunea plăţii obligaţiilor a fost timp de multe secole un motiv de degradare civică (datornicul devenea sclav al creditorilor) sau de închisoare a datornicilor (vezi nota 1).
Dacă existenţa
