Televiziunea Română a fost, încă din 1990, o gaură neagră în care s-au scurs bani publici și din care, culmea, a mai ieșit ceva. Au ieșit, în mare, politruci simpatici, care au tras 23 de ani, sub toate regimurile, obținând un salariu constant, nu chiar mic, și un program flexibil, care le-a permis să-și dezvolte afacerile paralele, prin care căpușau, evident, instituția la care lucrau. Închipuiți-vă un mamut care avea în jur de 3.000 de angajați și, în plus, încheia contracte cu firmele a cel puțin 500 dintre ei, plus alte 500 de firme ale prietenilor directorilor și ale prietenilor prietenilor directorilor.

Așa s-a ajuns, după ce a fost debarcat Valentin Nicolau, care lăsase în conturile TVR câteva zeci de milioane, ca televiziunea publică să aibă, la finalul lui 2012, datorii de 620.027.464 de lei. 380.670.427 de lei din suma totală reprezentau datorii către statul român, reeșalonate pe o perioadă de șapte ani, pentru a nu omorî acest bun național care este Televiziunea Română. În definitiv, dacă au putut fi șterse de câteva ori datoriile unei televiziuni private, precum PRO TV, de ce nu s-ar amâna, cel puțin, datoriile unei televiziuni publice, supradimensionate, care beneficiază de triplă finanțare?

Cum s-a ajuns, în opt ani, de la rezerve de milioane la datorii de peste 150 de milioane de euro e greu de explicat. Dezmățul a început după numirea lui Tudor Giurgiu în funcția de Președinte Director General. Atunci banii au început să plece din TVR pentru a nu se mai întoarce niciodată sub formă de încasări din publicitate. Mandatele lui Giurgiu, Sassu, Lăzescu și, mai nou, Săftoiu nu înseamnă decât cheltuieli multe, performanță din ce în ce mai scăzută, scandaluri pe bandă rulantă și datorii. Multe datorii.

Săftoiu, însă, are deocamdată noroc. Partidul care l-a uns în fruntea bucatelor încă face parte din coaliția guvernamentală, iar raport