Știu, pe undeva, toată telenovela asta cu calificarea la baraj are iz de blestem: să ajungi la doi pași de Rio și, de fapt, să resimți o dezamăgire cruntă, cu gust leșios, ca după o mahmureală de la petrecerea burlacilor. Poate după ce am „nimicit” Andora și am „zdrobit” Estonia consfințind o calificare istorică în antecamera Mondialelor ar fi trebuit să fim mai exuberanți, să danțuim prin piețe și să ne bălăcim în fântâni, să invadăm pub-urile, să defilăm cu claxoanele „aprinse” pe marile bulevarde și să-i facem mustăți cu pixul lui Mitică Dragomir, dar noi parcă acum suntem mai cârcotași, chiar dacă nu avem și noi o „Cronică” tv a noastră. Dar cât de naivi să fim ca să inghițim faptul că am ajuns sa disputăm un baraj de calificare ca fiind o performanță?

Gândindu-ne că am acumulat mai multe puncte decât Turcia și Ungaria, principalele noastre contracandidate, ori că de 16 ani n-am mai ajuns la un turneu final, sau că am devenit „vicecampioni” ...de grupă rulând un lot modest de jucători, fără lideri de echipă, și fără nume sonore, ori că norocul s-a întors cu fața spre noi, iertându-ne ca noi înșine nu putem face mai mult (și așteptând ca Olanda să împlinească ceva și din misiunea noastra), ei bine, toate astea ar putea fi niște argumente că, într-un fel, suntem niște performeri, iar ceea ce s-a realizat este, implicit, o performanță a fotbalului românesc. Pe de altă parte însă, faptul că fiecare meci al naționalei este pentru suporteri un test de încercare a răbdării și a încrederii că fotbalul românesc mai poate redeveni ce a fost odat, este o dovadă că totul fost o aventură cu-n happy-end trist, sau un adevărat supliciu. Fotbalul jucat de naționala lui Pițurcă este fad, văduvit de spectacol, de realizări individuale și colective, este chinuitor și pedepsește privitorul încăpățânat să reziste până în minutul 90, este jucat la