Raţiunile şi durabilitatea modelului politic impus de Viktor Orban, dar şi câteva reflecţii asupra politicilor interne din Ungaria sunt un bun background pentru înţelegerea politicilor europene şi bilaterale promovate de Budapesta.

„Revoluţia de la urne” din 2010 – mandatul de două treimi dat partidelor aflate acum la guvernare, mandat covârşitor dar nedeterminat, adică folosit pentru schimbări juridice, politice, instituţionale etc. nedefinite într-un proiect politic prezentat în cadrul campaniei – a permis Fidesz să pună în practică o politică denumită „sistemul de cooperare naţională”, de fapt, o turnură naţionalistă şi eurosceptică a politicilor liberale şi pro-europene pe care acest partid le-a promovat anterior. Va rezista această politică – de îndepărtare a Ungariei de „ortodoxia” UE – şi după alegerile de anul viitor?

Naţionalism excentric

Dacă se poate vorbi de „modelul maghiar”, în sensul în care premierul şi apropiaţii săi din establishmentul de la Budapesta ar dori să o „breveteze”, ar trebui să apară deja continuatori pe plan extern. Dar, la o privire mai atentă, aşa zisul model maghiar, nepreluat de alţii, este mai degrabă o încercare de autohtonizare – pe alocuri bizară şi exotică – a euroscepticismului întâlnit în alte state europene, atitudine politică dezvoltată şi promovată de regulă în opoziţie, şi nesistematic altundeva, dar ridicată la un fel de proiect strategic de către actualul guvern maghiar. La temelia criticării sistematice a instituţiilor europene şi a celor internaţionale – în frunte cu FMI, cu băncile şi firmele multinaţionale etc. – stă o politică etno-naţionalistă, de dreapta, cu un discurs conservator-creştin-popular (populist), care vine în sprijinul salvgardării şi lărgirii suveranităţii naţionale a Ungariei.

Aşa zisa „politică economică neortodoxă” dezvoltată şi aplicată de fostul ministru al Economiei şi F