Dacă auzi pe cineva, care n-a mai fost niciodată la Sibiu,
vorbind despre Sibiu, o să afli că e locul de baștină al elfilor din Stăpînul Inelelor, care s-au împerecheat cu nibelungii, cîteva zîne locale și un arhitect neamț și au croșetat din lacrimi de unicorn, slănină, pită și ceapă cel mai frumos oraș după Atlantis. Descrierea e destul de fidelă. Sibiul e unul dintre puținele orașe din România care îndeplinesc visul românesc: nu seamănă deloc cu un oraș românesc.
Dacă te-ai teleporta, la orice oră din zi și din noapte,
în Piața Mare din Sibiu, ai putea să juri că ești oriunde altundeva în afară de România. Poate la Praga. Poate în Bavaria. Poate în orice orășel medieval decent de pe lumea asta, care nu e în România. Totul e așa cum ar trebui să fie. Pietrele din caldarîm se îmbină cum trebuie. Clădirile sînt luminate. Nu sînt mașini. În jurul tău se vorbește germană, engleză, italiană și franceză. Pînă și firmele luminoase ale băncilor și supermarket-urilor par să fie acolo de cînd lumea și pămîntul. Pe colțul însorit al unui zid, o să urci în grădinița ascunsă a unei cafenele vieneze și o să crezi că ești în Salzburg. În fosta sală de repetiții a filarmonicii o să mănînci ca la München. Hei, poate că titlul ăla de Capitală Culturală Europeană n-a fost acordat chiar așa la mișto.
Din păcate, teleportarea nu s-a inventat încă,
așa că, la un moment dat, după ce te-ai învîrtit de douăzeci de ori prin piețe, va trebui să ieși pe undeva. Și aici magia se termină. La douăzeci de pași de Piața Mică începi să vezi rahații de cîine, mai mulți și mai deși decît orice ai văzut vreodată. Geamurile sînt sparte sau crăpate. Un tip infiltrează pișat în temelia unei case, în timp ce pufăie tacticos dintr-o țigară. Prin spatele lui, trei țigănuși fugăresc o mîță. Țiglele de pe casă stau să cadă și fațadele se prăbușesc molcom, la fel ca p