După ani de bâjbâieli, încep să se raporteze date despre violenţa în familie, însă în continuare nu există certitudini în privinţa dimensiunilor fenomenului şi nu există soluţii pentru victime, judeţul neavând adăposturi sau posibilitatea decontării terapiei.

Puţin ne mai desparte de ziua de luptă împotriva violenţei în familie, marcată în cursul lunii noiembrie, ocazie cu care se vor mai organiza poate ceva simpozione şi întâlniri, se vor mai împărţi pliante, emite păreri şi prezenta date, puţine şi fără să exprime realitatea. Asta după ani de bâjbâieli, de înfiinţări de comisii, comitete şi grupuri de lucru, fără ca cineva să-ţi poată spune astăzi ce să faci, concret, în situaţia în care eşti victima unui abuz. Compartimentul de violenţă în familie, existent cândva la nivelul Direcţiei Muncii, s-a desfiinţat odată ce instituţia a rămas doar cu atribuţiile de plăţi şi inspecţie socială. Nu s-a reînfiinţat niciunde, în schimb Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, „mama tuturor răniţilor”, ar putea prelua cazurile concrete, în situaţia în care sunt implicaţi şi minori devenind obligatoriu chiar (iar în centrele maternale chiar s-a întâmplat să fie cazate mame abuzate, împreună cu copiii). Atribuţii mai au serviciile locale de asistenţă socială, care se pot implica în ancheta iniţială, poliţia, medicina legală etc.

Ce faci însă, concret, dacă de-abia ai ieşit din mâinile concubinului sau soţului care nu te bate prima dată.

„Mergi şi depui plângere la poliţie, sau, dacă eşti rănită, te adresezi direct unei unităţi sanitare, pentru că oricum de acolo este anunţată poliţia în cazul oricărei agresiuni. E greu de crezut că nu ai o rudă, o prietenă...”, este un sfat primit de la un consilier din cadrul DGASPC.

Poliţia îţi cere, şi vorbim de practică, nu de teorie, aproape invariabil probe, înainte de a nota un rând. Ur