“Bătrâneţea nu este, prin ea însăşi, un paradis. Ar fi iluzoriu - şi, aş spune, necreştinesc - să trecem euforic cu vederea neajunsurile, suferinţele, cearcănul de dramă omenească pe care orice bătrân, oricât de tonic, le resimte mai devreme sau mai târziu. Nu poţi lua, în mod ipocrit, decrepitudinea drept binecuvântare.” (Andrei Pleşu – Despre bătrâneţe)
Mărturisesc că încerc de ceva timp să desluşesc tainile bătrâneţii şi constat că nu e simplu. Poate mi-ar trebui mai mult curaj sau poate ceva din mine mă opreşte. Îmi pun tot felul de întrebări, poate mai multe decât cei în vârstă şi asta pentru că ei au ajuns la vârsta înţelepciunii, rafinamentului şi a răbdării absolute. Este vârsta la care preţuiesc fiecare clipă, chiar dacă sunt obligaţi să facă faţă unor neajunsuri materiale şi nu numai.
Din nefericire, statul nu le acordă atenţia cuvenită şi nici nu sunt convinşi de faptul că valoarea guvernării nu poate fi confirmată decât de cei pe care i-au ales.
Politicienii îşi îndreaptă atenţia asupra lor doar în campaniile electorale, îi răsfaţă cu promisiuni şi încearcă să strălucească în ochii lor, apoi îi dau uitării! Odată ajunşi în parlament, amnezia îi cuprinde, raportul de complementaritate dintre ales şi alegător dispare, în timp ce bătrânii îşi reiau viaţa lor searbădă, deghizându-şi constrângerea de a vota în alegere liberă. Devin invizibili pentru aleşi, aceştia refuzând să-i mai vadă până la următoarele alegeri, timp în care se îngroapă într-un morman de greşeli şi păcate. Ei cred că preocuparea lor pentru bătrâni este pur facultativă, eventual doar o declamă şi sunt stăpâniţi de gândul că nu datorează nimic nimănui. Poate fi asta o slăbiciune ce vine dintr-un egoism primar, dintr-o autosuficienţă sau pur şi simplu din inconştienţă.
Trimişi în parlament ca reprezentanţi ai intereselor noastre, se lasă dominaţi numai de interesele