Cînd am citit știrea că Alice Munro, 82 de ani, a cîștigat Nobelul literar anul acesta, mi-am spus că premiul a intrat iarăși în normalitate: răsplătește pe adevărații mari scriitori ai timpului. Sursa: VLAD STĂNESCU
Adesea controversat în trecut, Nobelul din 2013 nu are de ce să mai fie subiect de dispute. E un sentiment bun pentru un conservator ca mine să vadă că marile premii literare se acordă chiar marilor scriitori. Enervant de des, nu se întîmplă așa.
La începutul anilor 2000, am ajuns să lucrez cîțiva ani în Statele Unite. Cu acea ocazie, interesul meu pentru literatură a fost satisfăcut cu delicii. Am descoperit la fața locului cîțiva scriitori imenși, despre care în România acelor ani nu se știa mai nimic. Îi citeam cu ochii cît cepele și realizam cît de solid este continentul literar al marii culturi americane, dar și cît de provinciali și penibili sîntem noi, închiși în irelevantele și micile noastre prejudecăți stupide, printe ele și aceea că America este o țară fără de cultură.
Am descoperit, așadar, scriitori de care m-am atașat pentru totdeauna - grație invențiilor gen kindle sau amazon, le pot procura foarte repede cărțile imediat ce apar. Între timp, piața românească de carte a descoperit la rîndul ei pe unii dintre ei, precum Philip Roth sau Cormac McCarthy. Pe alții, precum David Foster Wallace ori mai vechea Eudora Welty, încă nu.Printre descoperirile fantastice ai acelui timp, Alice Munro, scriitoare din Canada, m-a fascinat aparte.
Cînd am revenit în România, în iarna anului 2003, printre cărțile cele mai dragi pe care le-am adus acasă de peste ocean este colecția ei de proze scurte din 2001, intitulată luxuriant, după titlul uneia dintre povestiri, ”Hateship, friendship, courtship, loveship, marriage”, de parcă ar fi un film de Peter Greenaway. Este cea mai tristă și sumbră dintre cărțile ei – cam toate povestirile
