Mă pregătesc să urc în avion. Lângă mine, un turist filmează îmbarcarea cu o cameră video înălțată două palme deasupra capului. În rândul format dinaintea ghișeului la care se îndeplinesc ultimele formalități, el se mișcă șovăielnic, dar ferm în aviditatea lui de a înregistra totul. Mersul său lent e orbecăire de orb, bâjbâiala cuiva care nu mai are ochi in cap. Ochii din cap i-au sărit în camera video, ochi sony, ochi digitali. Prin ei, omul meu înregistrează cu acuratețe intrarea in avion și, apoi, debarcarea, ca să le trăiască mai temeinic și ca să aibă imagini magice de lăsat moștenire nepoților. Scena asta (pe care ați văzut-o cu siguranță în repetate rânduri în viața reală sau în filmul “îmbarcarea și debarcarea secolului”, în vogă pe Facebook) îmi amintește brusc de două recente experiențe. Prima, ca spectator într-un concert la Stanbul (sau, ca să fiu cinstit, mai degrabă ca bodyguard). Pe scenă, Lana del Rey, noua madonă a adolescenților, vie, în carne și oase. Prin urmare, numai bună de imortalizat, de făcut din ea chip cioplit in pixeli, tras la xeroxul telefoanelor abile, mobile și mobilate cu cămăruțe video. O maree de telefoane luminoase, plutind pe post de făclii peste marea de puștani ce veniseră să ia lumină. Tineri care jubilau si filmau secvențe magice, imagini și poze de trăit intens și de lăsat moștenire nepotilor. A doua experiență, tot ca spectator, martor discret al unei cine romantice. El cu Ea, Ea cu El. Ei, între patru oblici ochi. El, cu un aparat foto atârnat de lațul din jurul gâtului. Ea, cu un aparat foto, atârnat de lațul din jurul gâtului. El, fotografiind întruna copaci, păsări și stele. Ea, fotografiind întruna stele, păsări și copaci. Niciun cuvânt și nicio șoaptă din nicio tabară, liniște de mormânt. Ospătarul aduce aperitivele. Sunt halite imediat de teleobiectivele înfometate de imagini cu prăjeli de stele Michelin. Apare apoi