Poate că România nu are o echipă naţională prea consistentă, dar cu siguranţă are o echipă mai bună decât suporterii ei. Cum este posibil ca tribuna de pe Arena Naţională să facă atât de rapid drumul de la „cea mai tare tare atmosferă pe care am văzut-o vreodată pe un stadion“, complimentul suprem făcut după meciul cu Ungaria de un monument al fotbalului nostru precum Cămătaru, la acel „bă, n-am mai văzut aşa ceva“ şuierat printre dinţi de Torje sub ploaia de apostrofări venite din tribună la meciul cu Estonia?

Dragostea adevărată pentru naţională nu înseamnă asemenea pulsiuni precum cele apărute la meciul cu Ungaria, ci o pasiune constantă care să nu fie determinată de succese sau de jocul atrăgător al echipei. Noi avem circ în fotbal, dar şi un public de circ venit să se bucure sau să huiduie în funcţie de cum ies „acrobaţiile“. Nu-i încurajăm pe „artişti“ în salturile lor mortale, ci doar aşteptăm detaşaţi să vedem dacă le iese sau dacă îşi rup gâtul. Şi dacă-şi rup gâtul, îi huiduim în timp ce nefericiţii ies „pe scut“ din arenă...

Doar într-un astfel de spaţiu al frustrării, nefericirii, contestării cvasipermanente, un selecţioner cu recorduri (cele mai multe meciuri la naţională, cele mai multe victorii, cele mai multe calificări cu naţionalele de seniori şi tineret dacă va trece şi de acest baraj) este şi cel mai nedreptăţit şi cel mai contestat selecţioner din istoria naţionalei. Piţurcă rămâne singurul selecţioner dat afară după ce a calificat naţionala la un turneu final, rămâne singurul selecţioner despre care preşedintele federaţiei a afirmat în public că l-a pus pentru că nu avea altă variantă, rămâne singurul selecţioner huiduit de public şi când duce naţionala la un baraj...

Într-o atmosferă de o neîncredere sublimă în naţionala noastră, Piţurcă îşi va lua ceata cea vestită şi se va duce în barajul pe care mai t