Am avut primul aparat de fotografiat serios în clasa a VIII-a, la 14 ani – un Zenit, supersculă. Mi-l pusese tatăl meu în mîini, pentru că nu mă putuse opri, la mare, să-mi iau o pocnitoare de plastic cu care apucasem să compromit vreo două filme. Îmi explicase el atunci că jucăria aia face doar o singură expunere, o singură combinaţie de diafragmă şi timp, nimic reglabil, mă rog, de neînţeles atunci. Am developat primele fotografii cu colegii de clasă, la mină, în camera obscură, tot cu tatăl meu, şi-am văzut atunci cum o foaie de hîrtie albă, scufundată într-un lichid, prinde viaţă şi opreşte timpul în loc. O minune. Am făcut atunci, la 14 ani, oarecum întîmplător, primii bani din fotografie, vînzînd imaginile colegilor de clasă.

Patru ani mai tîrziu am ajuns la facultate – Jurnalism –, în Capitală. Am dat cu nasul acolo, pentru prima dată, de treaba asta de care aveam să mă îndrăgostesc rău de tot, numită „fotografie de presă“. Am început să cumpăr ziare ca să mă uit la fotografii. Aveam fotografi preferaţi, pe care-i urmăream în ziar şi-mi dădeam palme peste frunte de fiecare dată cînd le vedem fotografiile. Mă gîndeam atunci că numai norocul te poate ajuta să ajungi fotograf de presă şi că vorba cu prinsul lui Dumnezeu de picior la asta se referă, la a face fotografie pe care s-o publici într-un loc în care s-o vadă mii de oameni şi, culmea, să fii şi plătit pentru asta. Îmi părea suprema chestie, la care nici să visez nu îndrăzneam. Într-o vacanţă, am încercat marea cu degetul, angajat pe pile, pentru o lună, la un ziar local din Valea Jiului, ca fotoreporter. N-am înţeles mare lucru din luna aia, dar cu banii de-acolo mi-am cumpărat conserve şi am plecat o săptămînă în Retezat, deci a fost OK. Ăla a fost debutul meu în pagina de ziar.

La finalul facultăţii, exact cînd mă pregăteam să devin şomer cu acte în regulă, la avizier citesc cum că ziar