Dacă n-aş fi avut acel păcătos accident de maşină, în urma căruia şi aşa julitul meu Volkswagen a fost şifonat zdravăn de tot, poate că n-aş fi aflat niciodată cum funcţionează asigurările în România. Şi poate că aş fi bombănit mult mai puţin. Însă ceasul rău nu m-a ocolit, cum n-a făcut-o nici bramburitul de taxi care s-a ambiţionat să treacă prin maşina mea ca prin brânză, neacordându-mi prioritate... În consecinţă, după ce am fost îmbrobodită să fac o înţelegere amiabilă, urmând ca reparaţiile să fie achitate de compania de asigurări la care cotiza şoferul nărăvaş, automobilul meu a devenit pacientul unui service respectabil.

Impactul fatal a avut loc în weekend, aşa că abia luni dimineaţa am fost să-mi vizitez maşina rănită, prilej cu care am descoperit o echipă întreagă zumzăindu-i în jur: lucrători în salopete, directorul service-ului (care aflase că are un pacient “VIP”), câţiva alţi şoferi, colegul care s-a oferit să mă ajute şi, nu în ultimul rând, Reprezentantul firmei de asigurări. L-am menţionat cu literă mare pentru că el va deveni personajul principal al bombănelilor mele. După ce maşina cu “buba” a fost diagnosticată , m-am trezit completând un vraf de hârtii. În tot acest timp, agentul de la asigurări mişuna prin jur, scârbit de tot şi de toate şi răspunzând în doi peri la toate rugăminţile mele de a urgenta procedurile. Căci, aşa cum mulţi dintre dvs. probabil ştiţi, pentru ca meşterii să se poată apuca de lucru, trebuie ca asigurările să întocmească dosarul cu pricina. Or, distinsul se chinuia să-mi explice cât de ocupat este, câte drumuri are de făcut, cât de anevoioasă este operaţiunea, aşa că... am fost avertizată că, până la finele săptămânii, maşinuţa mea va rămâne nebăgată în seamă. “Vrea şpagă, doamna Marina!”, mi-a susurat la ureche un mecanic frumuşel. M-am făcut că nu-l aud. De fapt, nici n-am avut timp să-l aud fiindcă eram oc