● Lupu (România, 2013), de Bogdan Mustaţă.

Lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mustaţă, Lupu, e un film mai mult liric decît epico-dramatic. E filmat în Bucureştiul zilelor noastre, dar spaţiul în care se învîrt personajele e un limbo – se trece uşor din lumea morţilor în lumea viilor (sau de la realitate la halucinaţie) –, iar timpul e un iulie – august încremenit, mustind de langoarea unei adolescenţe perpetue. Scene mai mult sau mai puţin „primordiale“ se succedă fără a intra în raporturi (prea strînse) de cauză şi efect: un adolescent rămas orfan de tată, prefăcîndu-se că doarme şi ascultînd zgomotele făcute de mama sa împreună cu noul ei iubit; acelaşi adolescent (Mihai Vasilescu) zgîindu-se la o vecină (Ada Condeescu) care-şi petrece cea mai mare parte a timpului tolănită lasciv pe paturi şi canapele; adolescentul nostru servindu-i cu clătite pe vecină şi pe prietenul ei (care, imediat după aceea, dispare din film), într-un apartament plin de copii (nu se ştie de ce); sau coborînd în fugă scările blocului, împreună cu fata, şi sunînd la toate uşile; sau dîndu-i bună ziua, pe scări, unei femei despre care poliţia spune că e moartă; sau oblojindu-şi tatăl mort (şi insistent-autocompătimitor). E greu de stabilit dacă toate astea (sau o parte din ele) se petrec doar în mintea rănită a orfanului, dar, în orice caz, impresionismul lui Mustaţă („impresionism“ în sensul pe care-l are acest cuvînt în cinema: reprezentarea unor fenomene aparţinînd nu atît realităţii exterioare, cît „înlăuntrurilor“ umane care o refractă) e pe cît de preţios, pe atît de comun. Poezie de nivelul ăsta se produce masiv (şi, în general, cu mijloace mai puţin costisitoare decît cele cinematografice) în jurul vîrstei de 15-16 ani; or, Mustaţă are 38. Altfel, culori odihnitoare (diferite nuanţe de galben: solar, chihlimbariu, mieros) şi sunete scoase frumos în evidenţă (foşnetul copac