O imagine de o secundă mi-a deșteptat amintirea unui gînd neîmplinit. Ieri, în tramvaiul 5, o femeie tînără ședea pe scaun ținîndu-și în brațe copilul, nu mai mare de trei ani, dormind. Sursa: CODRIN PRISECARU

Felul în care mama privea pierdut prin geamul murdar al tramvaiului și își ținea în brațe pruncul, dar și somnul copilului lipit de mamă-sa mi-au amintit că asist, de fapt, în mizeria tramvaiului, la o scenă aproape mistică.

Cu ani în urmă, mă gîndisem să scriu o carte despre felul în care relația dintre Sfînta Fecioară și Prunc este redată în pictura lumii. Ca linie generală de evoluție, aveam intuiția că, în timp, caracterul sacru și supra-natural al Pruncului este înlocuit de naturalețea copilăriei așa cum o știm, iar privirea și atitudinea Fecioarei abandonează sentimentul datoriei împlinite, respectul aproape prosternat și minunarea în fața hierofaniei, pentru a deveni drăgăstoasă în sens matern, tandră și protectivă.

Povara vulnerabilității trece de la Fecioară la Prunc, iar reponsabilitatea protecției de la Prunc la Fecioară. Mirosul de mir dispare încet-încet din picturi și apare mirosul de piele de copil, de sîn alăptînd, de scutec. Fecioara nu mai execută, luminată, o mare misiune, ci pur și simplu își iubește copilul născut, iar Pruncul nu mai dă directive lumii din stadiul neonatologic, ci e un copil - cu ceva special în el, dar copil.

Spre modernitate, cam prin secolul al XVIII-lea, Fecioara și Pruncul au devenit o temă cu totul secundară pentru artiști – Watteau și Mengs încă mai erau interesați, dar după ei, gata! Dacă în vremea Renașterii nu cred că a existat un artist important care să nu abordeze tema, începînd cu maeștrii secolului al XIX-lea e foarte greu să mai găsești o asemenea lucrare în portofoliul vreunui dintre cei mari. Putem considera că istoria ilustrării artistice a Fecioarei și a Pruncului s-a încheiat.

C