Funcţionara nu era la ghişeu. Deşi conform programului de lucru afişat, ea ar fi trebuit să fie acolo, nu prea îmi păsa. Pînă la urmă, la cît aşteptasem, ce mai contau încă cinci minute, cinci zile, încă o lună? Chiar pe anunţul de program, cineva scrijelise: „Să nu credeţi“, iar acesta era un gînd pe care îl experimentasem, la rîndu-mi, în ultimele luni – să nu crezi ce ţi se spune. Aşa că am mai aşteptat puţin.

Stăteam în faţa ghişeului Eliberări Documente al Biroului de Imigrări, într-o zi de vară infernal de toridă şi, poate pentru prima dată în nenumăratele vizite pe care le făcusem pînă acolo, nu mai era nimeni înaintea mea la coadă. Acesta era probabil singurul lucru care mai salva situaţia. Singurul om din încăpere, în afară de mine, stătea pe o bancă la aproximativ cinci metri distanţă, iar eu nu-mi dădeam seama dacă stătea la coadă sau, pur şi simplu, se odihnea. Nu aveam cum să aflu pînă ce ghişeul s-ar fi redeschis, iar omul fie ar fi rămas pe scaun, fie s-ar fi ridicat în picioare şi s-ar fi postat în faţa mea (cozile au un principiu de funcţionare foarte bizar în această ţară).

Bucureştiul nu este un loc prea prietenos vara, iar dată fiind căldura insuportabilă a acelei zile, nu prea pot să-mi imaginez un loc mai puţin primitor decît departamentul de imigrări. Dar – v-aţi putea întreba – de ce eram eu acolo, şi nu la o răcoritoare în Herăstrău sau, şi mai bine, în Vama Veche? Ei bine, cu cîteva luni în urmă, depusesem documentele pentru a obţine o viză pe un an, de care aveam nevoie ca să-mi pot continua şederea în România (poate nu credeţi, dar cetăţenilor americani nu li se permite să stea pe teritoriu românesc decît 90 de zile, iar şederea nu poate fi prelungită automat). Cînd m-am îmbarcat pentru întîia oară în această „odisee“ a vizei, ce ştiam eu despre cît de dificilă urma să fie călătoria şi despre implacabilitatea obstacolelor ce