Am participat la sfârşitul săptămânii trecute la Colocviile I. D. Sîrbu, organizate la Craiova, sub egida Consiliului Judeţean Dolj, în colaborare cu Teantrul Naţional „Marin Sorescu”, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman, Casa de Cultură „Traian Demetrescu şi Asociaţia Taberna.

A fost ediţia a V-a, iar tema, de această dată: „Firesc şi excepţionalism în viaţa şi opera lui I. D. Sîrbu”.

Câţiva dintre vorbitori au întărit ideea mai veche că Ion D. Sîrbu ar fi un mare nedreptăţit al literaturii române. Domnul Gheorghe Grigurcu a vorbit despre persecuţiile literare şi extraliterare, despre Craiova care ar conserva o parte din rezervă în ce priveşte receptarea exilatului de la Petrila, domnul Nicolae Oprea a folosit cuvântul „paria”, Flori Bălănescu a spus că Gary incomodează şi că opera lui nu e corect aşezată. Din păcate, nu am avut timp suficient pentru dezbateri şi cred că lucrurile s-ar fi cuvenit nuanţate, pentru a fi înţelese punctual şi corect. Pentru că, dacă mă gândesc la anii 70, atunci piesele lui I. D Sîrbu se jucau în toată ţara, „Simion cel Drept”, de exemplu, în şase teatre într-o singură stagiune, unele chiar în alte ţări.

Domnul Emil Boroghină a amintit în cuvântul său trei titluri de piese care rezistă, dar, desigur şi le aminteşte şi pe celelalte care s-au jucat la Craiova: „Seară de taină” (cu Tudor Gheorghe în rol de ofiţer fascist), „Amurgul acesta violet”, „A doua faţă a medaliei”, „Frunze care ard”, texte pe linie, cu fascişti răi, comunişti de omenie şi replici de genul „Jos cu slugile capitaliste!”, „Eu vreau să trăiesc pentru adevăr. Unde eşti, clasă muncitoare?”. În ce le priveşte, verdictul mamei scriitorului rămâne şi acum valabil şi cinstit: „Nu mi-au plăcut deloc! Sunt sătulă de mină, accidente, producţie. Când ai să scrii şi tu o piesă cu rochii frumoase?”

Dacă e vorba de anii 80, putem spune că a fost