Dimineaţă. Încă mai ploua încet. Magheru. Trafic jam. Claxoane. Intersecţii blocate.
Aproape de Romană, semaforul se face roşu. Coada de maşini ţine probabil până dincolo de Patria. Geamurile maşinilor, coborâte câte 5 – 10 cm, fumegă. Majoritatea şoferilor fumează cu mâna stângă, bagă în viteze cu mâna dreaptă, apasă pedala din dreapta, apoi repede pe cea din stânga, mâna dreaptă scoate din viteze, mâna stângă duce ţigara la gură.
Fumul care iese din maşini se ridică din ce în ce mai sus şi se transformă într-o culoare albicioasă, compactă.
La început am crezut că e abur, apoi mi-am dat seama că nu era, totuşi, chiar atât de frig.
Pe bicicletă, mă strecor prin culoarul liber lăsat între maşini şi bordură. La un moment dat, portiera unui taxi se deschide exact în dreptul meu. Mă loveşte în picior. Dacă aş fi fost cu 5 cm mai în spate şi aş fi avut cu 5km/h mai mult, m-ar fi aruncat peste ghidon. Mă opresc, mă sperii, pasagerul (nervos, probabil, că stă pe loc, se hotărâse să coboare acolo unde era şi să continue pe jos) îşi cere scuze. Eu, speriată, îi spun că ar fi putut să fie mult mai rău.
Şi atunci intră în scenă doamna care ocupa locul şoferului care începe să ţipe „Hai mişcă-te, că nu e pistă de biciclete”. „Citiţi legea, doamnă”, îi spun, fără să plec de pe loc. „Nu am nevoie de pistă de bicicletă ca să merg legal cu bicicleta în Bucureşti”. Mă înjură şi demarează. Plec întrebându-mă dacă ar fi meritat să îi explic mai bine că greşeşte. Cu mai puţin patos şi mai mult respect. Plec întrebându-mă dacă este posibil ca un şofer profesionist să nu ştie că accesul bicicliştilor pe drumurile publice este permis şi legal.
Toate eforturile noastre, ale comunităţii, ale bicicliştilor, sunt apă de ploaie pentru această doamnă, convinsă că nu aveam voie să merg cu bicicleta pe Magheru şi, mai mult, că, dacă aş fi păţit ceva în urma coliz
