Când mi-am luat maşină, benzina era 2.500 de lei vechi, taxa de drum nu exista, cea de poluare era încă un concept în mintea unor ecologişti aflaţi încă în grădiniţă, motoarele de 3.000 de centimetri cubi erau pentru camioane, butonul de dat flash-uri nu fusese introdus de niciun producător, iar încălzirea globală, deşi eficientă încă de pe-atunci, nu reuşea să mă facă să mă simt vinovat în nopţile reci de august, când dormeam în maşină în Vama Veche.
Era o epocă naivă, cam ca la începutul aviaţiei. Oamenii îşi scriau „Renault” pe Dacii (cei mai avansaţi foloseau şi altceva decât markerul) şi îşi puneau pături pe bancheta din spate, să nu se strice tapiţeria. Cei care aveau maşini străine, altele decât Daewoo, erau priviţi ca nişte zei. Când coborau din Olimp pe partea şoferului, un covor roşu de feţe ameţite era pe dată aşternut în calea lor. Iar cei mai îndrăzneţi dintre noi, adevăraţi Cristofori Columb ai vitezei, povesteau cu emoţie că, odată, un prieten îi dusese până la mare foarte, foarte repede: „Bey, nu-ţi vine să crezi, am prins şi 160!”
Una peste alta, să ai maşină era o experienţă plăcută pe atunci. Aş vrea să repet, ca să fiu sigur că m-aţi înţeles: să fi avut maşină pe atunci era chiar o experienţă fericită, fără niciun fel de efecte secundare. Oamenii nu făceau infarct când vedeau factura de service de schimb de ulei. Nu-şi vindeau un rinichi ca să cumpere cauciucuri de iarnă. Nu intrau în crima organizată doar ca să-şi poată permite un plin de benzină pe săptămână. Nu, pe atunci maşina chiar se ţinea de promisiunile din reclamele mincinoase de azi: libertate. Emoţie. Seducţie. Egalitate, fraternitate şi aşa mai departe. Cam ca Revoluţia franceză, în primele ei zile.
Citiţi mai multe detalii aici
Când mi-am luat maşină, benzina era 2.500 de lei vechi, taxa de drum nu exista, cea de poluare era încă un concept în mintea uno
