Era prea frumoasă ca să poată crede cineva că inteligenţa este pe măsura frumuseţii, prea şlefuită prin educaţie ca să mai aibă cineva bănuiala că ar poseda talent literar, prea captivată de cercurile şi culisele politicii înalte ca să apară vreo suspiciune măcar că-şi poate consuma zile şi nopţi cu truda scrisului. Iar atâtea privilegii şi daruri i-au hărăzit un destin excepţional.

Martha Bibescu rămâne şi azi o apariţie unică în cultura europenă, încă prea puţin cunoscută şi preţuită la noi, deşi a făcut servicii imense lumii din care a plecat, din care şi-a hrănit inspiraţia. Din 1990 încoace au venit spre noi câteva dintre cărţile ei, dar fără un program coerent şi consecvent de publicare, mai curând ca nişte fulguraţii ce nedumereau şi cucereau deopotrivă.

Sper să fie de bun augur traducerea unui roman pe cât e încântător, pe atât de trist – Catherine-Paris, pe care eşti mereu tentat să-l interpretezi într-o cheie autobiografică. Se poate citi în multe feluri o asemenea carte. Mai întâi ca o poveste cu prinţi şi prinţese, cu istorii complicate şi arborescente ale familiilor princiare din Europa, care alcătuiesc o lume paralelă, uluitoare cu ritualurile şi castelele ei, cu mentalitatea ce decurg dintr-un mod de viaţă consacrat de secole.

Moravurile princiare pot provoca mirare, căci soţ şi soaţă trăiesc departe unul de celălalt, bărbaţii preocupaţi de vânătoare - şi vânau sălbăticiuni din codrii sau pe frumoasele oraşului, femeile grijulii să le asigure moştenitori şi să-şi educe fetele, să le pregătească ieşirea în lume, cu baluri somptuoase şi memorabile, cu prezentarea la marile curţi ale Europei – Viena, Berlin, Sankt Petersburg.

Catherine-Paris parcurge un asemenea traseu – la Zamosc, un fel de Versailles polonez al familiei soţului ei, se adună cele mai bune puşti din Europa, vin rudele din ramura rusească şi prietenii din Span