Admir devoţiunea cu care unii dintre prietenii mei se dedică Basarabiei. Nu-mi explic de ce nu pot vibra şi eu atît de pur şi de patriotic (folosesc cuvîntul în cel mai serios sens!). Ar trebui să pot. Sîngele meu este, pe jumătate, basarabean, căci mama mea s-a născut acolo. Refugiile succesive (1940 şi 1944) au făcut-o să trăiască în România de azi şi eu să mă nasc direct în inima ţării, în măreţul Ploieşti. Am, vasăzică, ADN-ul care ar trebui să mă livreze natural cauzei. Totuşi, cu ruşine aproape, vă spun că nu mi se pare că lupta pentru Basarabia – care acum înseamnă, concret, lupta pentru menţinerea Moldovei în apropierea Uniunii Europene, în vederea unei viitoare aderări – e şi lupta mea. S-o ducă şeful statului, s-o ducă Guvernul, s-o ducă cine are datoria s-o ducă! Să nu fiu înţeles greşit: şi eu sînt pentru aderarea Moldovei la UE, şi eu sînt pentru diluarea frontierei dintre cele două ţări, dar nu-mi vine să lupt pentru asta.
DE ACELASI AUTOR Good old Louis Savall şi Hesperion XXI – sau istoria care ne cîntă Cealaltă vîrstă O dumirire cu Tarangul În ceea ce mă priveşte, de cîte ori aud de Basarabia, îmi vine imediat în minte celebrul poem „Mending Wall“ al lui Robert Frost. Reparînd, împreună cu vecinul, gardul de piatră dintre proprietăţile lor, unul de-o parte şi altul de cealaltă, autorul meditează la rostul gardurilor pe lume, intrigat fiind de siguranţa cu care vecinul repetă un vechi proverb englezesc: good fences make good neighbours. „La ce bun gardul, dacă oricum nu vrem să intrăm unul pe proprietatea celuilalt?“ se întreabă omul nostru. Dar continuă, împreună cu vecinul, să adauge pietre la gard, cu o ciudată voioşie. Este vorba, desigur, despre o meditaţie asupra naturii umane, care are nevoie de ceea ce detestă. Faţă de gard, ca faţă de orice separaţie, avem sentimente contradictorii. Ceva din noi ne spune că e necesar, şi altceva d
