Am citit cîteva dintre romanele lui Radu Ciobanu – Treptele Diotimei, Vămile nopţii, Heralzii – prin anii ’80, de două ori uimită. O dată pentru felul în care scriitorul folosea istoria pentru a scrie, de fapt, despre un prezent ce devenise delirant; eram uimită, apoi, de faptul că Radu Ciobanu, deşi timişorean prin naştere, locuia în acelaşi oraş cu mine, în Deva. Ani de zile m-am gîndit să-l caut, să-i spun cît de profund m-au marcat romanele sale – citite în adolescenţă, adică atunci cînd literatura mai are încă acea gratuitate, rotunjime, solaritate fără de care îşi pierde o mare parte din sens. Am început să le recitesc recent şi-am fost din nou uimită – nu doar de actualitatea lor întreagă (căci multe dintre ele sînt construite exact pe muchia aceea lucid-dramatică a unui trecut mereu semnificativ), cît de extraordinara prospeţime a scrisului. Noii prozatori de azi l-au citit, fără îndoială, iar dacă nu, ar trebui s-o facă din pur egoism creator.

DE ACELASI AUTOR Tavares, noul teolog Traducţiile şi literatura Scriitori verzi şi scriitori albaştri Hay que guardar este pliegue - un coşmar mexican Cele două volume de jurnal ale lui Radu Ciobanu – Scara interioară (Editura Amarcord, 1999) şi Ţărmul tîrziu (Editura Emia, 2004) – acum le-am citit pentru prima dată, regăsind în ele acea „lume pierdută“ de dinainte de 1989, dar mai ales o propedeutică a scăpării din ea, o ştiinţă de a o ţine la respect, în mijlocul opresiunii, aberaţiei şi delirului paranoic. Citit în 2013, jurnalul lui Radu Ciobanu din anii 1980-1984 e mai mult decît întremător. Subtil jurnal de creaţie la romanele scrise în acei ani (Linia şi sfera, Călăreţul de fum, Casa fericiţilor, Arhipelagul), Scara interioară este şi un jurnal de rezistenţă, de lectură (şi apărare a anumitor cărţi „cu probleme“ din acea perioadă, cum a fost, de pildă, Prinţul Ghica al Danei Dumitriu), de continuitate