Suntem copilăroşi. Probabil şi din cauza prea multor necazuri care ni se întâmplă într-o ţară puţin rătăcită, când dă buzna peste noi o mică bucurie, ne exteriorizăm în felul următor: sărim în două picioare, dar într-o ţopăială continuă, batem palmele până se înroşesc, scoatem nişte chiote de răsună valea şi râdem cu gura până dincolo de urechi. Un comportament de maimuţică, dar simpatică foc. Batem la fotbal Estonia cu 2-0, dar greu, chinuit, datorită unui jucător la fel de bun ca Hagi, dar care nu va fi numit ”rege” niciodată. Inclusiv în fotbal, timpul monarhiei a trecut, iar de revenire încă nu poate fi vorba. I-am bătut pe aceşti blonzi mătăhăloşi după ce au tremurat chiloţii pe noi, la toate celelalte meciuri, cu excepţia celui în care i-am umilit pe unguri cu 3-0, un fel de bătaie la fund administrată unor copii neastâmpăraţi şi fără minte în alte privinţe, nu numai în fotbal. De la tremuratul chiloţeilor, o adevărată agonie, când erau să intre în poarta noastră câteva ”ghiulele” estoniene, şi rămânea să cârpim plasa din spatele porţii, am trecut direct la extaz, când s-a produs victoria, adoptând brusc comportamentul maimuţesc pomenit mai sus. De ce ne bucurăm atât de mult, fără măsură? Când ne bucurăm, uităm că putem pierde barajul, după ce am demonstrat, în general, că avem un joc mediocru în comparaţie cu marile echipe, sau chiar cu fosta echipă naţională, cu zvâcniri care aduc uneori victorii neaşteptate, dar chinuite ca la durerile unei naşteri. Ascultam cu nedisimulată revoltă transmisia meciului, de către doi tineri comentatori (unde mai eşti Cristian Ţopescu? – s.a.), care se tot rugau lui Dumnezeu să treacă minutele mai repede, ca nu cumva poarta noastră să fie violată de vreun derbedeu de fotbalist estonian. Uneori, cei doi vorbeau de parcă s-ar fi aflat pe oliţă. De ce nu suntem demni, de ce ne lamentăm mereu, de ce nu avem stăpânire de sine? De