În aceste zile, România a intrat într-un conflict geopolitic foarte interesant, în care se decide, din ce-mi dau seama, cât de apropiaţi suntem de Occident şi cât de apropiaţi rămânem de Rusia. O decizie aparent simplă, care în percepţia publică are un răspuns cert, dar care, pusă în practică la cazul Chevron, pare mult mai complicată.
România decide, prin modul în care autorităţile se comportă dar şi prin modul în care reacţionează (prin societatea civilă, prin mass-media, prin elitele sale), dacă proiectul „independenţei energetice” mai este unul de interes sau nu.
Pentru cei care vor o explicaţie mai simplă, ideea de „independenţă energetică” nu este doar unul teoretic, ci este unul foarte practic, şi înseamnă ceva foarte aplicat a şi anume, reducerea dependenţei energetice faţă de Rusia. Cum? Prin diversificarea surselor de energie, prin exploatarea propriilor resurse, prin deschidere spre Occident nu doar discursivă, dar şi prin elemente mai practice, precum conducte şi contracte.
România s-a apropiat de SUA prin multe lucruri concrete, cel mai recent fiind contractul privind achiziţionarea de avioane F16, proiect amânat ani de zile, dar finalizat de actualul guvern. Contractul cu Chevron este un alt pas, în măsura în care el va fi şi operaţionalizat.
Dacă există interese care se opun acestei direcţii vestice a României, acestea nu acţionează direct. Ele ştiu că românii nu vor apropiere de Rusia şi nici îndepărtare de idealurile democraţiei liberale şi ale economiei de piaţă. Dacă ar fi lupta pe faţă, victoria ar fi simplă, iar discuţia inutilă: românii vor să vină, de fapt, americanii. Doar că discuţia nu se poartă direct. Ea se poartă prin intermediul unor mecanisme mult mai subtile, care lovesc în corzi sensibile şi care induc panică şi isterie, tocmai pentru a acoperi vocea raţiunii. Impresia de tri