România aşteaptă cu încordare, poate chiar cu oarecare teamă, momentul în care Chişinăul va semna acordurile de asociere la UE. Relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova au fost bazate în ultimul secol aproape numai pe spaimă, de aceea România a căutat mai tot timpul soluţii de apărare faţă de Rusia, şi nu căi de apropiere. Chiar şi acum, cu două baze militare americane pe teritoriul său, reflexele României par să fi rămas aceleaşi, iar această cauză de natură psihologică pare să dicteze viitorul relaţiilor cu Rusia. În paralel însă, contează felul concret în care va reacţiona Moscova după ce foştii ei sateliţi Republica Moldova, Ucraina şi Georgia îşi vor pune semnăturile pe acordurile de asociere cu Uniunea Europeană. Deşi până la sfârşitul lunii noiembrie, când are loc Summit-ul de la Vilnius, Rusia mai are încă timp să aplice şi alte tactici de gherilă, în speranţa că, aşa cum a convins Armenia să renunţe la perspectivele ei europene în schimbul orizontului euroasiatic, ar putea să le convingă şi pe celelalte să cedeze. Contractarea spaţiului său vital atât de mult ar fi o înfrângere, deşi Rusia va controla aceste ţări cel puţin atâta vreme cât va avea soldaţi ruşi în fiecare dintre ele: la Sevastopol, în Ucraina, e găzduită flota de război a Moscovei la Marea Neagră, în Georgia există două baze militare în cele două enclave ruseşti, Abhazia şi Osetia de Sud, iar în Transnistria sunt în continuare trupe şi echipament militar. Pericolul provocărilor este permanent, mai ales după Războiul de 5 zile din Georgia, dar Rusia va prefera, probabil, să le şantajeze şi să le sperie pe cele trei candidate, fără să se implice într-un conflict violent. Cel puţin o lecţie va încerca totuşi să dea cu această ocazie, fiindcă altfel nu-şi va putea păstra autoritatea de a patrona noua Uniune Euroasiatică, de aceea Bucureştiul pare destul de neliniştit, iar aniversarea celor 135 de ani