Am aflat despre ce era concursul abia la Torino. Un presentiment l-am avut pe drumul de la aeroport la hotel, taxiul în care urcasem avea anunţuri despre tarife în patru limbi, una dintre ele era româna. N-ar fi avut, dacă n-ar fi fost suficient de mulţi români în oraş. Probabil zeci de mii, poate peste o sută de mii.

Unul dintre ei făcuse o avere imensă, nu m-am interesat să aflu din ce anume, dar era o avere cinstită, devenise cetăţean italian, se rugaseră de el mai multe partide să devină primar sau să-i reprezinte în parlament, pe modelul omului de afaceri Silvio Berlusconi, care avusese atâta succes, îi refuzase pe toţi, nu voia să aibă de-a face cu politica, dar îi mulţumise pe toţi făcându-le câte o donaţie consistentă. Îl comparau cu celebrul Iosif Constantin Drăgan, putred de bogat, ai cărui urmaşi nu mai pridideau să-i numere şi să-i risipească bănuţii. Nimeni nu voia să spună mai multe despre el, sau nu ştia, rămânea într-un con de umbră mai mereu, probabil fabulaţiile întreceau cu mult poveştile adevărate. Gurile rele ziceau că se temea că-l vor călca hoţii, dar la asemenea averi îţi permiţi bodiguarzi fără număr şi-ţi păstrezi tezaurul în bănci, iar dacă se-ncumetă totuşi vreun isteţ să dea lovitura, sigur o armată de carabinieri bine plătiţi pleacă pe urmele lui din prima oră şi-l dibuie şi-n gaură de şarpe. Mai degrabă cred că nu voia să-şi facă publicitate, avea destulă, cum avea tot ce-şi dorea, ce câştiga dacă-i tot apărea numele în ziare sau la televizor? Cu concursul ăsta îşi mai împlinea doar un capriciu, nu-l apuca pe Dumenzeu de-un picior, era de mult în rai. Mai curând noi, concurenţii, o făceam.

Omului ăstuia îi trecuse prin cap să facă ceva pentru comunitatea românească. A ridicat o biserică şi, când s-a arătat neîncăpătoare, a mai zidit una. A finanţat o şcoală, adică plătea profesorii indiferent că erau italieni sau român