Radiografia unui selecţioner contestat în trecut, eficient în prezent, nesigur în viitor. Naţionala nu s-a reinventat în mandatul său, mizează cu încăpăţânare pe unii jucători, dar a dus echipa în barajul pentru Cupa Mondială

Piţurcă n-a avut ca obiectiv calificarea la Cupa Mondială din 2014, dar n-a renunţat niciun moment la gândul a a duce echipa la Rio

Finalul meciului cu Estonia l-a prins pe Piţurcă săpând tranşee între banca de rezerve şi limita maximă a careului rezervat antrenorilor. Adevărul este că selecţionerul României n-a prea stat pe bancă în cele 90 de minute ale meciului cu Estonia. Fluierul de final i-a adus un zâmbet încordat şi un gest cu pumnii strânşi în dreptul pieptului. „Sunt fericit, e rezultatul unei munci de doi ani“, au fost primele lui cuvinte. Fără a avea obiectiv prezenţa la Cupa Mondială, Piţurcă n-a renunţat niciun moment la gândul unei posibile calificări. E timpul lui Piţurcă, unul cu trecut, prezent şi viitor.

Trecutul

Are aproape tot atâtea calificări ca şi Iordănescu, tot două şi jumătate, dacă socotim că pentru America „Generalul“ a condus România doar în ultimele trei partide. Plus că Piţurcă a mai calificat şi tineretul. Are cele mai multe meciuri pe banca echipei naţionale. A fost un mare jucător, a luat o Cupă şi un titlu cu Steaua, a fost aproape de un titlu cu Craiova. I se reproşează că e mai mult instinctual decât inspirat din cărţile la modă. Că nu vorbeşte limbi străine, deşi l-am auzit recent grăind într-o franceză fluentă, fapt cumva explicabil câtă vreme a agăţat ghetele în picioare în vestiarul lui Lens. I se aminteşte de relaţia proastă cu presa şi de condamnarea penală pe care încă o ispăşeşte, doar în momentele în care i se caută nod în papură. Atunci se uită că l-a îmbrăţişat transpirat pe Duckadam în vestiarul de la Sevilla, că ne-a dus la două Europene fără emoţii sau