Ar fi scris Sîrbu pagini mai bune dacă ar fi scăpat de experienţa puşcăriei? Mă uit la ce a produs în aşa-zisa libertate, în cei cinci ani dinainte de a fi închis (de ajutor, aşezarea cronologică a evenimentelor de către Lelia Nicolescu în „Ion D. Sîrbu despre sine şi lume”, editura Scrisul Românesc, 1999).
În 1952 considera creaţia de sertar ca fiind „cea mai nobilă dintre chemările înalte ale astei vremi”. În ’53, literaţii clujeni, Negoiţescu, Balotă, Enescu, Sîrbu însuşi profitau de „sihăstria splendidă şi reconfortantă” a camerei rezervate lor la clinica de neuropsihiatrie. În ’54 lucra la un dicţionar al literaturii şi i se repartizaseră spre definiţie cuvintele „artist”, „beatitudine” şi „cinism”. „Dacă nimic nu va rămâne după mine”, nota „sper totuşi să dau o frumoasă definiţie cinismului”. În ’56 Oskar Lemnaru îi spunea: „Încă e bine! Încă e bine până când ăştia mai cred că au nevoie de noi”. În ’57 îi apare scenariul „Bivoliţele” în revista Film, citeşte piesa „Frunze care ard” la colocviul de teatru de la Sinaia şi câştigă premiul I. În septembrie, este arestat pentru omisiune de denunţ.
Au aceste texte forţa mărturisirilor din închisoare sau din lagărele de muncă? Începând cu „Banditule, scoate şireturile, cureaua, ceasul, proteza din gură: vino să te tundem; scoate pantalonii să primeşti 25 de lovituri la cur. ; De ce?; Fiindcă întrebi”. Trecând prin anchetele, inclusiv cu Tudor Vornicu, profesionistul ce dă astăzi numele unei şcoli de televiziune, pe atunci căpitan de Securitate care îi spunea scriitorului că dacă nu colaborează îi vor rupe şira spinării şi îi vor topi manuscrisele. Şi până la iarna în care tăia stuf, în crivăţ, încălţat în opinci făcute din anvelope vechi şi înfofolit în cârpe, alături de ceilalţi deţinuţi, în Balta Brăilei. De la 5 decembrie până la 15 martie, nimeni nu s-a spălat, nimeni nu s-a bărbierit, după cum ştim to
