Acum câteva zile, Ziarul Financiar a publicat un excelent articol despre ce şi cum (acum) la fostul Combinat Siderurgic Galaţi. Construcţia gigantului industrial a început sub Gheorghe Gheorghiu Dej, dar cel care a tăiat panglica a fost Nicolae Ceauşescu, noul lider al României, în 1966. Puţin înainte de 1989, Combinatul de la Galaţi avea 40.000 de angajaţi direcţi şi încă vreo 10.000 de oameni lucrau, tot pentru Combinat, dar în unităţi industriale „orizontale”. Producţia maximă de oţel a fost atinsă în 1988 – 8,5 milioane tone de oţel (la o capacitate de cca 10 milioane tone).

Începând din 1990, CS Galaţi a căzut şi el, asemenea tuturor marilor unităţi industriale, în ghearele „căpuşelor”. Metoda folosită era una foarte simplă: toate intrările în combinat (materii prime, materiale, utilităţi etc.) şi toate ieşirile (livrarea de produse finite) s-au făcut, ani de zile, doar prin intermediul unor „firme-căpuşă”. Acestea au făcut profituri uriaşe, profituri pe măsura pierderilor înregistrate de Combinat.

În 2001, combinatul a fost privatizat. „Căpuşele”, umflate bine, s-au desprins de pe organismul-gazdă şi au plecat să-şi investească banii şi know-how-ul în alte tunuri (sau oportunităţi) oferite de economia de piaţă, iar colosul industrial a început o viaţă nouă, care avea să se dovedească a fi o moarte nouă.

Încăput pe mâna unor noi stăpâni, Combinatul de la Galaţi a ajuns să fie administrat într-o manieră „originală”, autodevorându-se. Cum materia primă pentru producţia de oţel este fierul vechi, fluxul actual de producţie de la Galaţi presupune topirea în furnale a metalului rezultat din demolarea celorlalte furnale de pe aceeaşi platformă industrială. Evident, costurile cu achiziţia şi transportul materiei prime devin astfel zero. Cum tot zero/nimic/praful se va alege şi de Combinat când ultimul lui furnal va fi topit în el însuşi. Şi gata