Anul trecut, Lucia Hossu Longin a anunţat că va continua Memorialul Durerii cu un episod legat de „lotul” Năstase. Până acum, nu şi-a retras promisiunea şi nici nu a realizat vestitul episod, ca să vadă toată lumea cum arătă pe peliculă comparaţia dintre procesele corupţilor de azi şi cele ale eroilor rezistenţei anticomuniste din perioada stalinistă. Dna Longin a creat în schimb un precedent periculos și astăzi prestigiul moral al celor care s-au ridicat împotriva comunismului este folosit de oricine, de la penali și interlopi, până la militanții celor mai bizare ONG-uri stângiste.

Memorialul Durerii a fost valoros în măsura în care a prezentat dovezile de omenie şi eroism ale unora dintre înaintaşii noştri. Informaţiile nu au fost inedite. Portretele personalităţilor au fost sumare, cu totul insuficiente pentru o cunoaştere adecvată a lor. Insistenţa asupra lătratului câinilor, a gratiilor sau a zgomotului metalic al uşilor au redat atmosfera din închisoare, însă nu trebuie totuși să distragă atenția de la ce este cel mai important de reţinut în legătură cu închisorile comuniste, anume biruinţa morală. Ce a impresionat la Memorialul Durerii nu a fost realizatoarea, ci oamenii drepţi pe care i-a prezentat, statornicia, cumsecădenia, curajul, smerenia, înţelepciunea şi chiar umorul lor. Doamna Longin nu poate fi specialistă în eroi aşa cum alţi realizatori sunt specialişti în delfini. Jertfele eroilor nu sunt viaţa subacvatică. Pentru a face filme despre eroi nu ajunge competenţa profesională, ci trebuie să se vadă şi consideraţia cuvenită unor personalități puternice şi împlinite. Eroii nu sunt nişte simpli subiecţi, utili doar ca material documentar sau chiar ca trambulină socială.

Comparaţia dintre corupţii de azi şi eroii închisorilor nu indică doar că experienţa profesională nu a ajutat-o pe Dna Longin să deosebească valoarea dee ratare dup