O noapte în care Balint a fost furtunos

Deci, asta e situaţia azi în toată complexitatea ei românească: fără să strălucească, fără să poată cita un singur meci memorabil - doar acel aşa-zis fantastic 3-0 cu o Ungarie prea slabă pentru a-l lua în serios -, fără altă certitudine decît sistematicul nostru scepticism, făcînd din speranţă o superstiţie, echipa României şi-a atins deplin obiectivul numărul unu şi s-a calificat în barajul pentru Mondialul 2014. Revenindu-ne imediat spiritul de glumă, s-a precizat inteligent că obiectivul numărul unu era ca Olanda să bată Turcia la Istanbul, ceea ce s-a întîmplat şi a condus la un larg consum de mulţumiri către Van Gaal personal; s-au dat uitării zilele acelea de mare umilinţă pentru că depindem de alţii şi s-a trecut la frumoasa politeţe a unui “mulţumim, Olanda”, care mi-a trezit în minte, deloc straniu, acel “respect, Anderlecht” din secolul trecut.

Complexitatea noastră sentimentală e mult superioară fotbalului de care sîntem în stare; era suficient să-i vezi chipul lui Piţurcă în timpul meciului - aproape desfigurat, curat emoţionant - şi să-l auzi după meci, palid şi calm, asigurîndu-ne că pe el profesionalismul Olandei nu l-a surprins, recunoscînd, ca într-un plus la poker, că l-a simţit chiar pe pielea lui; nu am avut parte de o asemenea confesiune - fericit exprimată - din partea acestui tenace orgolios. Aş adăuga că Olanda, dacă tot şi-a făcut datoria faţă de noi, ne-a mai mîngîiat uşurel vanitatea dîndu-i Ungariei tot 8 goluri, ca şi nouă, dar într-un singur meci.

În acelaşi sens - al bogăţiei emoţionale de după un meci crispat - spectacolul Balint-Filoti mi s-a părut aria de înaltă coloratură a nopţii. Furtunos, Gabi a dat drumul tuturor ofurilor noastre tăioase, s-a dezlănţuit fără prudenţă pornind direct de la plictiseala jocului, ajungînd la carenţele tactice, driblînd tot ce e conformism