-AA+A

Sintagma care se vântură în aceste zile - independenţa energetică a ţării - este una care s-a mai auzit pe vremea comunismului anilor '80. Ideile de acest gen erau atunci enunţate de Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, lider naţionalist care avea problemele sale cu vecinii socialişti ai ţării noastre şi care vedea soluţii pentru vremea aceea, cu specificitatea lor. Ţara era independentă, suverană, stăpână pe bogăţiile ei; vremea show-room-urilor trecuse de mult, şi dacă până la apariţia cărţilor lui Watts Ceauşescu putea fi socotit pe uşor un exagerat, azi ţesătura geopolitică în care juca se vede altfel, tocmai prin analize americane, sprijinindu-se pe arhive la care cercetătorii români nu au ajuns încă. Independenţa energetică a ţării era atunci un ideal care, în virtutea prerogativelor statului român, nu era cu putinţă practic. Ne amintim că România avea capacităţi de rafinare a circa treizeci de milioane de tone de ţiţei pe an, din care noi extrăgeam mai puţin de jumătate. Se vede treabă, nu puteam să ne asigurăm necesarul de energie, cu toate resursele naturale, cu tot cărbunele din mine exploatat, cu tot gazul care era numai al statului român. Nu primeam căldură, conducerea ţării de atunci a găsit probleme care trebuiau mai repede rezolvate.

Reluăm, în mod practic nu era rezolvabilă problema independenţei energetice atunci când toate resursele dintre frontiere erau ale statului român, şi liderului i se imputa o tendinţă de a izola ţara.

Cu totul altfel stau lucrurile astăzi, când lumea este schimbată, iar autarhia care i se imputa lui Ceauşescu, părând a-l favoriza, într-un fel, nu mai este posibilă nici cât era atunci. Petrolul României îl gospodăreşte OMV; gazul metan ne este taxat de acţionari ai societăţilor străine, minele de cărbune sunt închise şi abia centrala nucleară de la Cernavodă pare să ţină sus