Între 2 şi 5 octombrie, scriitorul Mihail Şişkin a venit la Bucureşti, la invitaţia Curtea Veche Publishing, pentru a-şi lansa în România cel de-al doilea roman – după Scrisorar –, Părul Venerei (în traducerea Antoanetei Olteanu). Critica l-a asemuit cu Tolstoi şi James Joyce şi îl consideră un continuator al marii literaturi ruse, dar Şişkin este greu de definit. Pentru occidentali, este foarte „rus“; pentru ruşi, este un scriitor atipic. Cîştigător al celor trei mari premii literare ruseşti şi a numeroase premii internaţionale, Şişkin trăieşte din 1995 în Elveţia, iar în ultimii ani îşi împarte timpul între Zürich, Berlin şi Moscova.

Jocul cu cuvintele moarte

Pentru o zi de sîmbătă, la 9,30 e foarte devreme. Mihail Şişkin este deja la lucru (aşa şi scrie, dimineaţa, cînd resuscitează „cuvintele moarte“), a dat un interviu şi se pregăteşte pentru al doilea. Mai are puţină cafea în ceaşcă şi un strop de curiozitate faţă de interlocutor; altfel, e obosit după trei zile de maraton publicitar.

DE ACELASI AUTOR Manual de intoxicare urbană De pe ziduri adunate Geometrii şi revolte Prezentul abandonat şi viitorul ipotecat Ca orice poveste, romanele lui Şişkin se nasc – cu greu, în patru-cinci ani – din alte poveşti. În Părul Venerei se împletesc mai multe surse de inspiraţie. Una vine din realitatea imediată, deprimantă – munca de translator pentru Biroul de Imigrări din Zürich – care trebuie exorcizată cumva („Cînd am venit în Elveţia, mă gîndeam oare despre ce voi scrie în această ţară plictisitoare?“). Alta este o definiţie a tandreţii pe care a povestit-o la întîlnirile cu publicul şi presa de la Librăria Cărtureşti şi Galeriile Artmark. „Acum mulţi ani, cînd mama murea de cancer, mi-a dat să citesc jurnalul ei de pe vremea cînd era adolescentă, anii ’40-’50, unii dintre cei mai întunecaţi din istoria Rusiei. În jurnal nu era nimic din toate orori