În monografia lui Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară (Editura Humanitas, București, 2007, 316 p.), raportul dintre informaţia referitoare la Noica și cea privitoare la legionarism este dezechilibrată în favoarea celei de a doua. Nu o dată ai impresia că expunerea în primplan a filozofului păltinișean se face doar ca pretext pentru a reface istoria mișcării legionare. Evident, pentru a aborda subiectul cu pricina nu era nevoie ca dorinţa exprimată cît se poate de explicit de Noica – în Șase maladii ale spiritului contemporan, dar și în conversaţiile sau în corespondenţa lui privată (depun pentru aceasta din urmă mărturia mea) – să fie încălcată, scriindu-i-se biografia. Se putea încerca deplin motivat o reluare a subiectului de pe poziţii românești și nepartizane, monografiile străine ale lui Francesco Veiga și Armin Heinen nefiind cu nici un chip un capăt de drum, iar cele partizane, din exilul românesc, neavând, nici ele, de ce inhiba vreun elan investigativ.

Oricum, Sorin Lavric atrage atenţia mai degrabă în glosele lui teoretic-sistematizatoare pe seama istoriei decît ca istoric propriu- zis. Astfel, tentativa lui de a explica aderenţa unei mase considerabile de cetăţeni români interbelici la programul și acţiunea de extremă dreaptă a legionarismului include trei „confuzii“: „confuzia dintre contemplaţie și acţiune; confuzia dintre mistică și politică; în fine, confuzia dintre viaţă și ideologie“ (pp. 6-7).

Autorul explică însă ce înţelege prin termenul pe care îl propune: „Cînd spun «confuzie», am în vedere, în primul rînd, două entităţi care, nemaiavînd între ele spaţii despărţitoare, ajung să se suprapună“. El adaugă și că „această desfiin - ţare a hiatusului psihologic dintre două entităţi al căror regim de existenţă este cu totul diferit atrage după sine o conduită compactă și previzibilă: aceasta este, pe scurt, conduita f