Fie că vrem, fie că nu vrem, limba română, ca orice limbă vie, îşi va continua parcursul istoric, de înnoire şi preschimbare, până în ziua morţii ultimului său vorbitor. Acest parcurs nu este un fenomen natural, independent de voinţa oamenilor, nu se petrece de la sine, ci rezultă din interacţiunea dintre spontaneitate şi normă, dintre greşeală şi corectitudine, dintre sociolect şi idiolect, dintre memorie şi uitare.
S-ar putea crede, de către un cititor neprevenit, că norma este o invenţie a gramaticienilor occidentali, începând cu Renaşterea. Nimic mai fals, pentru că orice vorbitor, indiferent de epocă sau meridian, fie el şi neştiutor de carte, respectă o „gramatică intrinsecă”, cea pe care o deprinde din copilărie. Aşadar, vorbim cum auzim vorbindu-se, imitându-i pe ceilalţi. Şi aşa a fost secole de-a rândul. Când societăţile au evoluat, a apărut nevoia de a fixa în scris gândurile, experienţele de viaţă, ideile şi credinţele religioase. Astfel, crearea unui al doilea cod, grafo-simbolic, a condus la naşterea şcolii, pentru a se putea astfel asigura înţelegerea textelor. Desigur, acestea fapte sunt elementare şi nu cred că preopinenţii mei le-ar ignora cumva.
Îşi imaginează cineva însă un învăţământ generalizat şi obligatoriu în afara existenţei normei lingvistice oficiale? Dacă nu, atunci de ce sărim ca arşi când auzim vorbindu-se de „normă”? Ce ne face să considerăm represivă preocuparea pentru ortografie sau ortoepie; respectarea morfologiei, o apucătură elitistă; veghea asupra sintaxei, o intervenţie poliţienească; atragerea atenţiei asupra sensului corect a vreunui cuvânt drept o lezare morală, clamată de câţiva academicieni şi profesori aproape senili, care mai bombăne prin presă, când mai bine ar moţăi împăcaţi cu soarta pe fotoliul lor ponosit.
Dl. Mircea Barbu îmi spunea acum două săptămâni: „cu cât observ mai mult acest fenomen de a c