Sînt niște lucruri care nu mi-au plăcut (atenție, spoilere masive).
1. După ce vedem o icoană ortodoxă pe bordul navetei Soiuz (prim-plan, ca să ne intre bine-n cap ce vrea să spună omul), Cuarón simte nevoia să plaseze o statuie a lui Buddha pe bordul modulului chinezesc (idem). Deci fie sîntem tîmpiți cu toții și, pentru că n-am înțeles nimic din prima, e nevoie de o reiterare grosieră a mesajului divin, fie Dumnezeu e chiar peste tot (time,space, stuff). Iar în cazul ăsta nu înțeleg de ce nu s-a umblat puțin la soundtrack. Ar fi mers ceva de genul Ave Maria sau Hare Krishna, Hare, Hare.
2. Cînd Ryan (Sandra Bullock) decide să renunțe, abandonîndu-se vidului cosmic, apare brusc în hublou mecla nonșalantă a lui Matt (George Clooney). Evident, o plăsmuire salutară a minții ei obosite, care o convinge pe săraca femeie să lupte pînă la capăt pentru supraviețuire. Iar asta în condițiile în care o soluție elegantă era perfect la îndemînă: în loc să ia lecții de viață de la o stafie, Ryan ar fi putut auzi la postul de radio chinezesc o melodie de la ea de-acasă, un mieunat familiar de pisică, ceva, orice, capabil să producă declicul psihic necesar continuării acțiunii.
3. În mod cu totul gratuit, melodramatic și manipulatoriu, Ryan e o femeie singură, a cărei fetiță a murit în urma unui accident stupid. Deci sîntem somați să empatizăm masiv cu personajul, de parcă pînă atunci ne durea fix în cur ce se-ntîmplă cu supraviețuitorii misiunii spațiale în speță.
În fine, și cel mai important: 4. Nu e nimic echivoc în cosmosul lui Cuarón. Filmul în sine livrează doar răspunsuri. Nu dileme. Explică, nu problematizează. Enunță, nu sugerează. Dincolo de grandiosul spectacol vizual, Gravity*, o gaură neagră la nivel de scenariu, nu se deosebește cu nimic de SF-urile hollywoodiene care-ți livrează programatic, mură-n gură, despre ce este vorba în vidul m
