Sincer să fiu, nu prea îmi arde de scris. Probabil, toamna este de vină, timpul special care te invită la ceva reflexie şi la mai multă trândăveală. Şi, totuşi, încerc să mă motivez mereu şi să recuperez câte ceva din timpii în care eram entuziasmat de importanţa a tot ce făceam, urmărit mereu de gândul că nu dau destul pentru societate. Mai înţelept, încerc acum să contorizez şi ce mi-a dat, ca răspuns, societatea; nu vă spun, nu vreau să întristez pe nimeni…
Reuşesc cu destulă uşurinţă să mă detaşez de impactul cu prestaţia paranoică a multora dintre cei care ne invadează intimitatea sau ne jignesc inteligenţa. Nu sufăr de televizionită, exhibiţiile jenante ale unor politicieni năuci, ale unor analişti preţioşi sau ale unor moderatoare isterice mă lasă rece. Dar nu pot să mă fac că nu văd marile tăceri care însoţesc subiecte care ne lezează grav pe toţi. Specialist în afaceri păguboase şi combinaţii prosteşti, statul român are tot felul de preocupări, uitându-şi consecvent principala îndatorire, binele cetăţenilor săi. În ultima perioadă devenim şi promotorii unor acte de caritate, încurajaţi (dacă nu cumva chiar obligaţi) de Uniunea Europeană în a ne preda resursele şi a contribui la bunăstarea celor care oricum o duc mai bine decât românii. Scriam în numărul trecut despre scumpirile repetate ale gazelor către populaţie şi către firmele autohtone; deşi extracţia gazelor asigură doar 70% din necesarul intern, ca orice capră râioasă dar cu coada pe sus, conducătorii noştri au decis să facem export de gaze în Moldova, în Bulgaria, în Ungaria şi de acolo, de ce nu, în Austria, atâta vreme cât marele lobbyst al acţiunii este compania OMV Petrom. A fost o vreme când eram foarte înfuriat pe Ioan Niculae, al doilea miliardar al ţării, care timp de 6 ani s-a racordat la rezerva de gaz ieftin a României. În dosarul „Gaze ieftine pentru industria chimică”, alături
